Vrând să nu fi singur în acea seară,
între atâțea oameni dornici de vorbe și fapte nebune,
cu sânge și minți vlăguite,
ai întins aripile și ai tot căutat
peste mii de purtători de veșminte
Hello,
dog bătrân și răgușit,
Harlem,
caracatiță primitivă,
lipicioasă, vărgată,
beată și drogată,
dornică de amor și dor.
Savoy,
gold,
fum, dâră, târă,
mansardă,
colivie vie de păsări
Rătăcesc într-un decor sălbatic,
ca un început de lume,
amintirea, o fereastră inspre mine.
Mă subjugă în durere,
sau mă înalță în iubire.
Uneori mă plimbă agale,
în grădini
Marea lovește faleza mereu,
rocă dură, plină de alge.
Fâșia de plajă în zare,
nisip ars de soare.
O barcă veche și ruptă,
pare un imens ochi de rechin.
Vuietul mării,
strigătul pescărușului în
Primăvara visului îmi pune
în prag, dulci aduceri aminte.
Încerc să le vând,
adierii de vânt,
ce tocmai intră în odaie
și plâng.
Tainic pâlpâie lumânarea
înmormântând secunde.
Ating cu
Credeam că albastrul e rece,
credeam că iubirea pentru tine trece.
Þi-am spus te iubesc,
când încă nu te iubeam.
M-am îndrăgostit,
când te părăseam.
Iartă-mă pentru cât te-am mințit.
Nu mă
E trist în lume,
trăind, să fi murit demult.
Să nu mai ai nici vis,
nici dor, nici cânt,
pustiu și singur să rătăcești,
fără speranțe și fără să iubești.
Glasul gândului,
durere încet
Între a te naște și a muri,
e minunea de a fi.
Mereu e un azi și un mâine,
un prezent și un trecut,
o clipă în fiecare clipă,
ce sprijină timpul nesfârșit.
În spirala infinită a vremii
plutesc
Copleșită de vechi amintiri,
cu vorbe tainice eu te rugam,
să îmi redai prin
strălucirea-ți argintie,
clipele minunate trăite cândva.
După draperiile de fum și ceață,
ale deșertului zilelor
Visez civilizații demult apuse,
regi, profeți și cititori în stele.
Sunt anonimul singuratic,
ce se răsfață cu refrenul
dintr-o melodie, în care
plaja, cerul și pădurea,
împrumuta o pată vagă
Port vina de a-mi fi ucis clipele
în oglinda norocului
în seva copacului
în albastrul visului.
Port vina de a pluti
mulțumită în repaos.
Parcă au trecut secole
de când cu emoție
am trecut
Născocesc,
nimic nu micșorează
taina cuvântului,
gândul meu temător
de a nu nimicii înțelesul.
Mângâi ecoul firav al vorbelor,
dimineață de floare a rostirii.
Scald în lumină albul
Triumful tăcerii-
adâncul nisipului,
clepsidra căzută
ca într-o inimă,
măsoară cadența simțirii.
Mâine odată cu răsăritul,
voi ucide demonii somnului,
așteptând scoica încă
nearuncată de
O căsuță în inima pădurii
îmi e inima.
Văzul îmi e cerul.
Plânsul îmi e umbra.
În talerul balanței măsor
de-o parte visul și iubirea,
de alta speranța.
La mijloc e timpul
și oglinda
Transparență albastră
a văzduhului înghețat,
picură-mi în suflet
boabe de struguri zemoși.
Să mă bucur de surâs și lumină,
căci mă tem de moarte,
întuneric și ploi.
Ce simplă e
Petalele macilor cad,
una câte una,
cumpăna fântânii coboară.
Pentru durerea din suflet
nu sunt unități de măsură.
Ochii îți scânteiază
a umilință și regrete.
Ochi-oglindă de
Mușcând ca un vampir
din tot ce poate da clipa,
țâșnind ca un trăznet
spre alte galaxii,
privind prin ochi de vultur
unde aș vrea să mă opresc,
rotindu-mă ca o sfârlează
prin suflete și
Stând de vorbă cu trecutul,
privesc în față necunoscutul,
drumul pe care
cu emoție l-am ales,
cu florile speranței
aș vrea să îl împodobesc.
Seninul de deasupra frunții mele,
clipe de
Boemă noapte, năstrușnică zi
mereu unică și controversată,
dă-mi stropi de lumină și apă
de clipele tale mi-e dor.
Noapte de vis, zi paradis,
mă înveți să iert și să dezmierd,
dă-mi adevărul
Fulgii păpădiei
ca niște inocente nepăsări,
se dizolvă
în albastrul pur al cerului,
ca un somnifer efervescent
într-o cană cu ceai,
din care beau grăbită
să-mi îmbăt cu somn și vise
inima.
Stea,
memorie zidită în fapte și destine,
emoție creatoare de haos și divin,
vis arhitect de poezie,
templu de lumină și sublim.
Norocul înainte de a te naște,
preludiul răsăritului de
Acasa ocrotită în propriul așternut,
sunt adânc stăpânită
de acest paradis doar de mine știut.
Amân trezirea, visul mă răsfață,
în lumina caldă
totul cu energii pozitive mă încarcă,
Din largul mării zbuciumate
se vede un catarg în zare,
pe valurile învolburate
plutește clipa triumfală.
Străbate leneșă talazul
de greutatea încărcăturii,
cântecul magic de chitară
se
Am început să plâng cu fluturi
căutându-mi chipul
în albastrul oglinzii.
În lumina-i confuză
erau doar însingurarea
și o licărire plăpândă.
Îmi lipseau aripa și zborul
absent era și focul.
