margaret

Când ai plecat cu cel din urmă tren, am auzit în țipătul lui obscur – plângând durerea noastră. Fără noi, gările vor fi pustii. Fără trenuri, sufletele ne vor plânge cioburi

De curând am invitat Moartea la prânz; nu m-a refuzat zicând că vrea să știe adresa pentru când va veni și la cină – mi-a mărturisit că mă voi scurge din noi în Apusul Zilei de Apoi.

nesilită și de voie ești îngerul meu niciodată pe sfat nu-mi iei mai mult de-un leu și acela, îmi spui, îl dai de pomană unui suflet pierit de biată orfană. „de ce un bănuț, de ce mi-l dai

Mi s-a făcut toamnă în suflet, cu frunze ce cad îndărătnice -n sus – spre ceruri de Doamnă și nori fără cuget... și sufletu-mi urlă durere -n Apus.

Mi-am împletit simțăminte vechi și noi în cozi de copilă. Te-am căutat să-mi despletești părul și să mi te afunzi în suflet – gânduri. M-ai vrut cântând sonate în rochie

Mă apropii de pânza albă după ani de tăceri... ca de o stafie palide culori îndrăznesc să acopăr e prea târziu pentru regrete totul e alb-negru crăpat.

Aș vrea să-i scriu Lumii câte scrisori ți-am scris Þie. Dar ei îmi spun deja că nu vor să mă știe.

Îmi sunt ochii impuri – sunt prea bolnav pentru tine astăzi. Evazive încercări de scriere a istoriei mele – gravez printre pietre. Nu vezi că privirea îmi slăbește? Nici

Când Cerurile sunt limpezi, pesemne că noi stăm la o poveste. Iar când e furtună, pesemne că ne plângem împreună absența… trecutul… … eu de aici… … tu de acolo… Sau invers?

Întotdeauna te-am văzut frumoasă. Dar, abia pe la vreo cincisprezece ani, când toți copiii, căci sunt copii încă, trăiesc marea transformare – atât de spectaculoasa desprindere de părinți, te-am

viața ne-a jucat prea multe feste – de ce nu ne-am încrede de acum în moarte? nu vine ea cu singurul tren care nu întârzie niciodată?

Descopăr în mine cuvinte nescrise – scrisori netrimise, gândind că voi rosti ceva când vei veni. Clipă eternă – lume așteptând, clopotnițe pentru moarte bătând, gândind că voi rosti ceva

Celelalte Cuvinte nu mai contează se trec cu vederea așa cum spațiile de pe marginea cărților nici nu se văd. Doar gri-ul Celorlaltor Cuvinte mă izbește cu creierii de cărămidă ca să mi

Nu mai am suflet Doamne! ce vis frumos am trăit – parcă iubeam!

Când mi-am desenat Coliba nu gândisem că o vom împărți. Am croit-o, am pictat-o, am bătut-o în cuie, am cusut-o, ca să aflu, la sfârșit, că trebuia să o și locuim.

Au zburat peste noi lumini și au rămas întunericuri – spații cioplind vieți ne-au aruncat în infinit și tot ce aveam în noi era liliacul demult înflorit.

Îmi ridic pleoapa îngreunată de moarte las vântul să-mi bată genele ating albastrul ființei dar mă sperie cu infinitul ei îmi strâng degetele în cupă de lut viu și beau din

Lumina îmi cade printre gene ca și cum ele mi-ar fi perdeaua ce mă apără de… durerea ce s-a stins mi-a lăsat doar în minte o urmă ca și cum cineva mi-ar fi arat sufletul și nimeni nu va

Timpul și-a deșirat mărgelele peste mine. Grele ceasuri bombardând liniști eterne, Lumini pentru care viața nu rezervă Universuri – gigantice nopți înspăimântând Lumi fără vină –

Timpul trecut… Aș fi putut să-l păstrez într-o sticluță cu cerneală, dar s-ar fi albăstrit și mai mult. M-am gândit să-l pun într-o cutie cu chibrituri. Lumea l-ar fi ars. Am vrut să-l ascund

Am hoinărit peste clipe – uitări de-altă dată; am colindat între-apusuri, eu – umbră, tu – pată. M-am rătăcit printre ceruri de-a zilei uitare; m-am îndreptat către soare – eu – punct,

Fără tine, ochii îmi sunt felinare de veghe în nopți… Cu tine, îmi sunt licurici ce sclipesc înspre diminețile în care zâmbetul tău îmi șoptește în treacăt: „haide să mai visăm puțin

Pășim atât de rar spre lume și atât de timid încât am și uitat ce-nseamnă să saluți… parcă am fi doar noi… iar când te țin de mână… ești atât de aproape, încât parcă aș hoinări cu mine pe

Din lume am ieșit De aceea – întocmai Din prea multă și prea copilă... De neuitat... Două codițe Deși nu sunt copil Dor de trecut Dar prea bătrân De-o șchioapă Două secole în