conservare…

Timpul trecut… Aș fi putut să-l păstrez într-o sticluță cu cerneală, dar s-ar fi albăstrit și mai mult. M-am gândit să-l pun într-o cutie cu chibrituri. Lumea l-ar fi ars. Am vrut să-l ascund într-un pachet cu țigări, dar poate întâmplarea ar fi făcut să îl fumez odată cu mucurile rămase. Mi-a mai trecut prin minte să îl scufund într-o sticlă cu parfum ordinar pe care nu-l voi folosi niciodată. Dar poate sărăcia m-ar fi făcut să dăruiesc acea sticluță... Să îl fi pus în buzunarul jeanșilor vechi? Era rupt și s-ar fi scurs asemeni nisipului. L-aș fi dat surorii mele să-l ascundă, dar mi-ar fi spus că sunt lașă. Sau să-l încui într-o valiză și să arunc cheia. Cineva ar fi găsit cheia și ar fi căutat valiza. Așa că l-am păstrat în mine, dureros și fără limite. Dar mă voi consuma asemeni cernelii, voi arde aprinzând țigări destinate pieirii, impregnând pereții odăilor parfumate cu apă ieftină și plămânii purtătorilor de jeanși rupți ce hoinăresc cărând valizele ale căror lacăte se pot deschide cu o singură lovitură de picior, iar trecutul meu va deveni timpul altor lași.