margaret

nesilită și de voie ești îngerul meu niciodată pe sfat nu-mi iei mai mult de-un leu și acela, îmi spui, îl dai de pomană unui suflet pierit de biată orfană. „de ce un bănuț, de ce mi-l dai

De curând am invitat Moartea la prânz; nu m-a refuzat zicând că vrea să știe adresa pentru când va veni și la cină – mi-a mărturisit că mă voi scurge din noi în Apusul Zilei de Apoi.

Am hoinărit peste clipe – uitări de-altă dată; am colindat între-apusuri, eu – umbră, tu – pată. M-am rătăcit printre ceruri de-a zilei uitare; m-am îndreptat către soare – eu – punct,

Se strânge lume-n jurul meu. Trăiesc sau doar un trup a mai rămas? Și-un ban de-un leu ? De lume să mă rup ? Sunt greu – doar os fără simțire. Sufletu-mi oare deja zboară ? Preotu’-mi ține

Întotdeauna te-am văzut frumoasă. Dar, abia pe la vreo cincisprezece ani, când toți copiii, căci sunt copii încă, trăiesc marea transformare – atât de spectaculoasa desprindere de părinți, te-am

Timpul trecut… Aș fi putut să-l păstrez într-o sticluță cu cerneală, dar s-ar fi albăstrit și mai mult. M-am gândit să-l pun într-o cutie cu chibrituri. Lumea l-ar fi ars. Am vrut să-l ascund

Aș vrea să-i scriu Lumii câte scrisori ți-am scris Þie. Dar ei îmi spun deja că nu vor să mă știe.

Mă apropii de pânza albă după ani de tăceri... ca de o stafie palide culori îndrăznesc să acopăr e prea târziu pentru regrete totul e alb-negru crăpat.

Mi-am împletit simțăminte vechi și noi în cozi de copilă. Te-am căutat să-mi despletești părul și să mi te afunzi în suflet – gânduri. M-ai vrut cântând sonate în rochie

Când Cerurile sunt limpezi, pesemne că noi stăm la o poveste. Iar când e furtună, pesemne că ne plângem împreună absența… trecutul… … eu de aici… … tu de acolo… Sau invers?

Îmi sunt ochii impuri – sunt prea bolnav pentru tine astăzi. Evazive încercări de scriere a istoriei mele – gravez printre pietre. Nu vezi că privirea îmi slăbește? Nici

Timpul și-a deșirat mărgelele peste mine. Grele ceasuri bombardând liniști eterne, Lumini pentru care viața nu rezervă Universuri – gigantice nopți înspăimântând Lumi fără vină –

Lumina îmi cade printre gene ca și cum ele mi-ar fi perdeaua ce mă apără de… durerea ce s-a stins mi-a lăsat doar în minte o urmă ca și cum cineva mi-ar fi arat sufletul și nimeni nu va

Îmi ridic pleoapa îngreunată de moarte las vântul să-mi bată genele ating albastrul ființei dar mă sperie cu infinitul ei îmi strâng degetele în cupă de lut viu și beau din

Au zburat peste noi lumini și au rămas întunericuri – spații cioplind vieți ne-au aruncat în infinit și tot ce aveam în noi era liliacul demult înflorit.

Când mi-am desenat Coliba nu gândisem că o vom împărți. Am croit-o, am pictat-o, am bătut-o în cuie, am cusut-o, ca să aflu, la sfârșit, că trebuia să o și locuim.

Nu mai am suflet Doamne! ce vis frumos am trăit – parcă iubeam!

Celelalte Cuvinte nu mai contează se trec cu vederea așa cum spațiile de pe marginea cărților nici nu se văd. Doar gri-ul Celorlaltor Cuvinte mă izbește cu creierii de cărămidă ca să mi

Descopăr în mine cuvinte nescrise – scrisori netrimise, gândind că voi rosti ceva când vei veni. Clipă eternă – lume așteptând, clopotnițe pentru moarte bătând, gândind că voi rosti ceva

viața ne-a jucat prea multe feste – de ce nu ne-am încrede de acum în moarte? nu vine ea cu singurul tren care nu întârzie niciodată?

Când ai plecat cu cel din urmă tren, am auzit în țipătul lui obscur – plângând durerea noastră. Fără noi, gările vor fi pustii. Fără trenuri, sufletele ne vor plânge cioburi

(îngeri de toamnă) Cad frunze de îngeri dintre pene de toamnă, aripa copacilor se zbate în vânt… șuvițe în curgeri și lacrimi de Doamnă îmi cad printre gene în nuanțe de cânt. Cad

(între gânduri) M-așez ades sub liliacul din grădină s-ascult cum floarea-i povestește în surdină despre ce-a fost… tot tac și-ascult cum florile se-nchină… Mă-ntorc din gând în gând, spre

(4 cm) Îmi cuibăresc urechea de 4 centimetri (cea mai mică ureche din clasă) în palma ta… ca să-mi săruți lobul mi-au trebuit mai mult de 17 ani să te las… Să te iubesc aș mai