Manolescu Gorun

Pe-acolo pe unde „bântuie” intuiția (și nu numai cea matematică), ne e un spațiu metric (se pare). Ci un topos adimensional. Unde nici timpul (obișnuit) nu există. Ci un Tymp al instantaității, fără durată. Iar vecinătățile sunt sensuri (echivalente, nu identic-izomorfe) care se strâng-desfac intantaneu în ciorchini-clusters ce reprezintă „semnificații”. Să fie vorba de un spațiu Hausdorff?

In loc de \"mioritțcă\" se va citi \"mioritică\" si, in loc de
\"cu o excepțională exemplaritate, de exemplu, Brâncuși\" se va citi \"cu o excepțională exemplaritate Brâncuși\"

ai ales, ca exemplificare a intersectării Occidentului cu Orientu (în particular, în poezie) doi poeți români?
Nu cumva pentru că spațiul nostru geografic (și, implicit toposul nostru cultural – un gen de matrice stilistică a la Blaga, dar diferită de ce mioritțcă) ne plasează într-o astfel de poziție de „intersecție”? Și, în acest caz, de ce să n-o exploatăm? Cum a făcut, cu o excepțională exemplaritate, de exemplu, Brâncuși. Deci nici Occident și nici Orient. Ci Occident și Orient simultan. Cred că asta e șansa noastră.

de unde? nu cumva de acolo de unde pleaca si Brouwer inainte de a trece la \"exprimare\" (matematica)?

cu ganduri bune,

Gorun

Asa e. Fiecare, cand se apuca sa scrie ceva, trebuie sa se considere genial. Altfel de ce ar mai face-o. Dar dupa, unii se mai si trezesc si, comparandu-se cu altii, se pun la locul care li se cuvine. Altii nu. Primii, zic eu, mai au sansa sa evolueze. Ailaltii, daca tot sunt si raman geniali...

Ciao si nu mai am cuvinte

„Cred ca e timpul (si aici nu ma refer la tine neaparat) ca userii sa invete sa accepte deciziile editorilor. Ei fac un efort benevol pentru a administra acest site si pentru a ne oferi un cadru de manifestare si ar trebui sa le respectam deciziile.”
Hai, măi Petrică, las-o mai moale. Te și văzuși „editor”! (teoria mea cu complexul de inferioritate supercompensat care, adaug acum, tinde spre paranoism, pare a se confirma). Cine a zis că nu respectă deciziile editorilor? Eu, în nici un caz, nu. Iar șmecheria aia la care recurgi plângâu-le de milă că ei „fac un efort etc.” pentru a-ți justifica afirmația că subsemnatul nu respectă... așa și pe dincolo, e de-a dreptul infantilă.
Să fie clar: și editorii și noi care postăm, suntem oameni și nu genii (cu excepția ta). Deci putem discuta, civilizat, spunându-ne părerile unii despre alții. Iar faptul de a sugera ceva editorilor și nu pe ton imperativ și chiar lipsit de bună cuviință cum au făcut-o, totuși unii dintre noi, consider că este util, în măsura în care și cei ce postează, ca și editorii (și mai ales ei) suntem interesați ca prestigiul sit-ului să crească. Evident, editorii pot ține seama de sugestii sau nu. Asta e dreptul lor și nu ncred că-l contestă cineva. Iar dacă unui membru de rând nu-i mai convine, are și el, la rândul său, libertatea să părăsească sit-ul. Astea sunt regulile jocului. Punct.
Am să amestec puțin lucrurile, dar nu am ce face. Pentru că ele se leagă. Mă voi referi la o discuție care am avut-o cu tine legată de eseul tău „Battlefield Earth, sau despre conflict în mileniul III”. Sisții acolo sus și tare, contraargumentând la un com. al meu: „Da, segmentele de nisa cresc considerabil in ultimul timp si da, exista un public care este pastrat doar de calitatea textelor. Eu insa nu pot sa ma multumesc doar cu acesta, eu incerc sa ma adresez in acelasi timp specialistilor, publicurilor restranse si marelui public.” Faptul că „încerci”, e meritoriu. Nefericirea este că nu prea reușești. Iar atunci când ți-am „sugerat” să-ți compari rating-urile tale cu ale altora care nu au astfel de pretenții, te-ai făcut că plouă. Poate îmi răspunzi acum de ce nu reușești. Scuza că, de exemplu, pe Agonia (ca să rămânem în contextul discuției) există doar un public „specializat” (de nișă cum îi zici tu) nu ține. Și asta pentru că (lucrul ăsta l-am verificat), Agonia este accesată de o mulțime de cititori din afară, care nu doresc să devină și mebrii ai sit-ului. Mai trebuie să adaug că am observat o creștere semnificativă a cititorilor tocmai la textele tale cele mai contestate pe motiv de „puerilitate”. Este normal ca lumea să se înghesuie ca la bâlci când e vorba de un scandal. Numai că tu nu prea observi lucrul ăsta. Sau poate că tocmai asta te interesează (o și spui, de fapt, într-un text al tău). Într-adevăr, și publicitatea negativă, tot publicitate e.
Închei așa cum am făcut-o în comentariul anterior. În măsura în care nu vei reuși să-ți depășești megalomania (conștientizând-o) de care suferi, te vei rata. Și e păcat pentru că, zic eu, talent ai. Iar faptul că mulțumești oricui, indiferent că te laudă sau nu că te critică, ci te înjură pur și simplu (mai fin, luându-te la mișto sau mai de-a dreptul), este departe de „politețea” de care faci paradă și mai aproape faptul că, pur și simplu, o mimezi (e un fel de orgoliu al umilinței pe care, probabil, o simți). Ti-am scris acest lung comentariu pentru că, într-un fel, chiar îmi pasă de tine.

Dana,
Deși îți urmăresc poeziile, mă acuz și mă scuz că doar acum – și dintr-un oarecare interes pe care o să-l vezi la sfârșit- o fac.
„vine o vreme când trebuie să tragi barca la mal
neesențial momentul
dă-te jos din biografie
și râzi
râsul tău va cuceri pământul

va ninge apoi
ca într-o poveste nicicând întâmplată”
Întreaga poezie este extrem de închegat construită. Iar finalul, deși oarecum previzibil, este și el, extrem de firesc; fără a „închide” sugestia inefabilă care constituie „logica” oricărei poezii care-și merită acest nume, pentru că:
„va ninge apoi
ca într-o poveste nicicând întâmplată”
P.S. La com-ul tău la eseul lui Cornel Mărginean „Cum văd eu postmodernismul”, încerc să-ți dau un răspuns.

Dragă Cornele (dar, la punctul 5, mă voi referi și la ce spune Dana Banu),

Voi oraniza, în continuare, pe scurt, cele ce am de spus (și care, altfel, ar ocupa un spațiu mult mai mare).

1. Interviul luat lui Negoiță a fost croit într-o asemenea manieră încât să-i pun lui în evidență ideile, ale mele rămânând relativ ascunse.

2. Intr-un eseu separat îmi propun să analizez cu mare atenție și în mod critic, concepția sa.

3. Ceea ce ne unește însă pe amândoi (pe mine și pe Negoiță) este faptu că simțim imperios nevoia de a face o distincție extrem de clară între o abordare (mă feresc să-i zic paradigmă) „postmodernistă” și una „postmodernă”. Și asta, pe toate planurile și nu numai în domeniul literaturii așa cum este obișnită majoritate agonicilor.

4. Felul în care vedem noi lucrurile, cel mai la îndemână îmi este să-l pun în evidență prin următoarea anecdotă (poveste Sufi): „Mulla Nasurdin (Nastratin Hogea) vine acasã, noaptea târziu, cam afumat. În fața ușii sale - întuneric beznã. Tot încercând sã potriveascã cheia în broascã, o pierde. Puțin mai departe, era un stâlp în capãtul de sus cu un felinar ce lumina puternic. Nasurdin , târându-se pe jos, începe sã caute de zor cheia în jurul stâlpului. Un oarecare, aflându-se din întâmplare pe acolo, îl întrebã: Ce cauți? Nasurdin: Cheia de la ușã . Și unde ai pierdut-o? Lângã ușã. Și unde-i ușa? Nasurdin aratã undeva, în întuneric. Atunci de ce cauți aici cheia?. Pentru cã acolo e întuneric iar aici e luminã! ! „
Cred cã așa face și \"Postmodernismul\": cautã cheia și rãdãcinile Postmodernitãții utilizând, de cele mai multe ori, \"lumina\" Modernismului (i.e. a Iluminismului) acolo unde ele nu pot fi gãsite. Și nici mãcar nu e conștient de acest lucru !. În schimb, o atitudine și abordare postmodernă specifică/adecvată Postmodernului în care am intrat și, de multe ori suntem dezorientați, ar trebui să caute cheia exact acolo unde a fost pierdută. Dacă o va găsi sau nu, asta-i altă problemă.
Mai clar: „postmodernismul” nu este, în ultimă instanță, decât un „modernism” îtârziat căruia-i fuge pământul de sub picioare și a intrat în derută căutând, cu multe renunțări, să mai salveze ce se poate din „modernism”, ducându-l pe acesta la ultimile limite paroxiste. În scimb „postmodernul” propune o cu totul altă viziune asupra tuturor componentelor culturii (religie, filosofie, artă, știință,tehnologie, societate, etc.). Proiectul lui Negoiță și al subsemnatului este să încercăm să schițăm măcar, împreună, deosebirile între postmodern și postmodernis. E posibil să obținem și un grant de la un organism internațional prin care să fie finanțată cercetarea. Și astfel vom putea să-i invităm și pe alții să se alăture proiectului nostru, care va avea un caracter inter și multi-disciplinar.

5. (Aici mă refer și la ce spune Dana). Majoritatea celor care se ocupă, mai ales, de literatură (inclusiv o mare parte dintre agonici) tind să spună că postmodernismul a fost depășit. Și spun asta tocmai pentru că simt că de fapt fac „altceva”; și e îmbucurător faptul că în România se întâmplă așa ceva. Pentru că, prin alte părți, după știința mea, lucruri de acest gen se întâmpla destul de rar.

6. „Situare, desituare, resituare” sunt cuvinte cheie, ale căror sensuri, în contextul eseului tău, sunt foarte clar puse în evidență. Este, din puncul meu de vedere, un ajutor neprețuit pe care îl capăt. Pentru că îmi umblau prin cap tot soiul de idei care, prin intermediul tău, acum s-au cristalizat dintr-odată.

7. (Și cu asta închei – îmi place că, fără să vreau, am ajuns la cifra magică „șapte”)
Îți propun ca eseul tău să-l preiau pentru a fi publicat pe „hârtie” în NOEMA, vol VII, 2008 (al cărui redactor șef sunt) și unde va apare, tipărit și interviul cu Negoiță. Amănunte despre publicația respectivă găsești pe Agonia la http://www.agonia.ro/index.php/article/241796/index.html .
Dacă ești de acord, atunci anunță-mă la gmnoema@yahoo.com pentru a-ți trimite „Instrucțiunile pentru autori” din care vei vedea cum trebuie elaborat materialul.

Cu cele mai calde sentimente prietenești,
Gorun

Uita-te si tu pe la numarul de vizionari ale altor agonici, care nu au pretentia ca scriu pentru un segment de \"nise\" (cum zici tu), dar care posteaza texte consistente. Si compara-le cu rating-urile tele. O sa ai niste surprize cam neplacute. Si, ca sa nu vorbesc generalitati, fara falsa modestie, daca vei accesa sit-ul meu, vei vedea ca nici eu nu stau prea rau din punctu asta de vedere. Zic fara falsa modestie pentru ca, specializat in Marketing, am ales si testat unele tehnici (de manipulare) prin care, in loc sa tin seama de ce cred ca ar vrea \"publicul\", din contra, am reusit sa-mi apropii un grup maricel de cititori \"captivi\". Care, sunt sigur, ca ma vor parasi in masura in care calitatea textelor mele va scadea.

In concluzie: nu da publicului ceea ce iti inchipui tu ca ar consuma. Din contra, fa-l sa te accepte pastrand un standard cat mai ridicat posibil. Dar si asta-i o arta. D-aia se zice si despre Marketing ca-i o arta. In plus, tehicile alea cu stdiile de piata sa stii ca au cam fost abandonate cam de multisor. In momentul asta Marketingul a devenit mult mai sofisticat si mai subtil. Si se numeste \"Managementul Clientilor\".

Observi ca, de data asta, am lasat ironia la o parte. Si am incercat sa-ti sugerez cateva lucruri in calitate de \"curva batrana\", nu neaparat in ale literaturii. Si, te rog, nu-mi multumi cum faci de regula si cand esti injurat si cand esti laudat. Nu foloseste la nimic. Eu n-am nici o putere (editoriala) si nici nu voi dori, ca sa nu zic ca nu voi putea, s-o am.

Imi permit, cu scuzele de rigoare, sa le sugerez editorilor sa-si sporeasca atentia cand remarca un eseu al lui Petre. Cu atat mai mult cand hotarasc ca acesta sa intre pe prima pagina. Agonia, totusi, si-a creat un anumit standard. Si e pacat sa se coboare stacheta.

Multumesc

Multumesc

Fluerașu Petre este paradoxal. În momentu în care comentează o carte, pur și simplu intră în pielea autorului ei și, practic, o re-scrie condensat într-o asemenea manieră încât este aproape imposibil să nu jindi a citi originalul.

În schimb, când își prezintă propriile gânduri sub forma unor așa zise „eseuri” , devine de un infantilism rizibil. Și te face să-l compătimești. Se pare că suferă de un „supercompensat complex de inferioritate”, clar descris în psihiatrie. Ar vrea să scrie precum cei pe care îi admiră și cu care intră în consonanță atunci când îi comenteză și, din păcate, nu poate. Iar faptul ca își justifică „eseurile” că sunt producții care se adresează unui public „larg”, nu face altceva decât să realizeze un transfer de personalitate (de asemenea bine descris în psihiatrie) ratat din spre autorii care-i admiră și care au succes de piață, spre propriul „eu” autorial, iluzionându-se. Nu știu dacă va reuși să-și depășască acest complex în măsura în care nu îl conștientizează. Și ar fi păcat să n-o facă.

Revenind la cartea (de față) comentată, nu pot să zic decât „jos pălăria”. Prin urmare, un „+”.

Ce-aveți doamnelor, domnișoarelor și domnilor cu bietul băiat?! O asemenea prostie pe care a scris-o este vecină cu geniul. O inteligență inferioară n-ar fi fost capabilă de-așa ceva...

Daniel,
1.Îți mulțumesc pentru aprecieri.
2.„Limbajul abstract uneori, stiintific alteori, ii va descuraja poate pe unii cititori, dar pana la urma tocmai in asta consta provocarea.”
Vezi că, de bine de rău, neîncrederea ta în cultura și inteligența cititorilor nu se justifică. Numărul celor care accesează textul crește încet, dar sigur.
3. Într-o discuție “face to face”, pe care am avut-o la Deko, disctam despre marketing (i.e. cum să facem ca “marfa” noastră – textele – să se “vândă”; fără a face compromisuri d. p. d. v. al calității )
Îmi permit să desconspir (propun) cel puțin două metode adecvate postărilor pe internet,
I. (a) se începe cu niște lucruri ultraelementare astfel încât cititorul să aibă sentimental superiorității și să dorească ca, mai departe, să vadă cât de mediocru este autorul;
(b) se trece rapid la niște lucruri mai puțin elemtare dar pe care cititorul le știe; și va gândi: “totuși autorul mai știe și el câte ceva” (sentimental de superioritate persistă)
(c) urmează câte “ceva” care mai este înțeles numai de două personae: autorul și…Dumnezeu (cititorul déjà a căzut în capcană)
(d) se încheie cu ceea ce poate înțelege numai o singură persoană - evident că nu e autorul (cititorul e K. O.).

II. (a) Inducerea, de la început, a unui complex de inferioritate în cititor (stimularea abiției de a căuta să înțeleagă);
(b) “de-complexarea” acestuia pe parcurs făcându-l să înțeleagă printr-o expunere cât mai clară posibil.

Repet: rețetele par a fi valabile mai ales pt. internet, iar textele nu trebie să depășască, la început, 2 – 3 pagini.

După o serie de texte scrise într-una dintre manierele de mai sus, se reușește (dacă textele au “substanță”) să se formeze un grup de cititori fideli. Și nu mai este nevoie să se recurgă la tot soiul de “manipulări”. Acum se poate scrie în ce mod se dorește, iar textele postate pot crește în întindere – déjà s-a format un set de “clienți dependenti/captivi” ; care nu vor părăsi autorul atâta timp cât nu-i va dezamăgi. Și nu va mai depinde autorul de “consumator”, ci invers.

Mai sunt și alte metode. Teoria ca teoria, practica ne mănâncă.

Cu prietenie,
Gorun

Anni,

Sunt bucuros că ne re-întâlnim (pe internet). Mulțumesc mult pentru apreciere. Precum și pentru informația despre Cristian A. Suteanu. Am intenția să-l contactez.

Cu cele mai bune gânduri,
Gorun

Sunt sigur că iar o să faci rating la înjurături. Păcat că unii chiar se enervează în loc să se distreze (vezi Mădălina). Oricum, rating-ul contează. Îți urez mult succes în continuare. Îmi place că mergi, cu bărbăție și fervoare, împotriva curentului. Oricum, pe aici pe unde sunt (pe la ăia de-i lauzi și care nici mie nu-mi displac), te asigur că nimeni nu te-ar publica. Pentru că, împotriva credinței noatre dâmbovițene că ăștia de aici sunt cam tâmpiței, lucrurile nu stau tocmai așa. Și nu te-ar publica pentru că ar scade tirajul revistei. Iar cu economia de piață pe aici nu-i de glumit (nu ca la noi).

Tot eu, cu simpatie crescândă,
G.M.

Hai că ești simpatic!
Uite: eu beau Coca Cola, mănânc hamburgheri (și nu numai de la McDonald’s, mai există, pe aici pe unde sunt acum – temporar - și alte alte firme care îi produc), sunt dependent de computer, mă uit la TV, mă doare-n .... de terorism. Cum îl doare și pe el de mine. Ei și? Dacă ai altă soluție, spune-o. P-ai de-ai zis-o, am fumat-o. Și, cum ți-am spus, pe teroriști îi doare-n....

Cu respect,
G. Manolescu

Nu inteleg de ce lui petrica i-a trebuit ata de mult spatiu sa convinga. eu am abandont textul la jumatate. nu mai aveam nici un strop de adrenalina.

excelenta a SAS-urilor (apelati la ed. Tinerama). Eu insumi, recunosc, consum cu nemiluita. au de toate. si, in plus, sunt si scurte. si se consuma ca semintele cand tata leana si nea costel lacrimeaza la televizor la niscai telenovele.

\"e târziu pentru moartea din care te-am luat
înapoi te întorci doar cu mine\"
daca ar fi numai asta si ar fi o prozo-poetica. dar mai sunt si mult, multe altele...

atunci, La Multi Ani!

nu e greu, Adina, nu-i asa?