Cum văd eu postmodernismul

Cum văd eu postmodernismul Cu stimă, lui Gorun Manolescu și domnului Constantin Virgil Negoiță, după citirea cu sufletul la gură, a celor 17 pagini ale eseului ,,Interviu (non-virtual) cu Constantin Virgil Negoiță ,, (Mi-e un pic rușine pentru că îl copiez pe Einstein folosind titlul pe care l-a găsit pentru cartea sa explicativă ,, Cum văd eu lumea,, dar nu îl mai schimb pentru că mă va ajuta, și pe mine, la unele afirmații pe care le voi face în text sub masca ascunderii dupa apărătoarea a ceea ce este în fapt o părere. ) Trebuie să spun că însuși Albert Einstein nu se situa, dacă discutăm despre modul său de abordare și de înțelegere a cunoașterii în ceea ce era atunci și ce s-a dovedit ulterior a fi modernismul. Dar ce este și mai interesant, că dacă cineva ar dori să încadreze gândirea acestuia în ceea ce se poate distinge acum că este postmodernismul, ar fi într-o încurcătură. Deci trebuie să așteptăm încă aceea epocă viitoare ? Dacă trebuie să așteptăm, înseamnă că postmodernismul doar nuanțează o epocă din care a dorit să se nască, chiar numele vorbeste despre o urmare a sa din modernism. Postomodernismul este o etapă istorică preocupată mai mult spre definirea sinelui său decât de actul său existențial și de un conținut. Relația sa cu modernismul se reazemă pe ideea că fratele mai mic se naște din cel mai mare și nu din aceeași mamă. Aceasta le dă celor moderni impresia că lumea este în derivă iar postmoderniștilor impresia că nu se pot debarasa de fapt de impedimentul modernist. Acestă ambiguitate dă multiple teme de analiză care vor întârzia, doar, procesul natural de tranziție spre un alt-ceva, în viitor. Chiar și în artă se petrece un fel de dedublare voită a postmoderniștilor, în aceeași notă, o simbioză falsă între act și descrierea lui concomitentă. -Poetul, în timp ce își iubește iubita cu actul său real, îl intrerupe pentru a-i recita versurile pe care mirosul pielii acesteia i le inspiră. Natural este, in înțelesul vieții, o uitare a poeziei atunci cand ea este cea mai prezentă. În aceeași idee, omul de știință este chiar mai dubios în ceea ce face, el studiază dar în aceași timp se ridică mereu de la masa de studiu și le spune celor din jur: Stiți, eu studiez. Acest tablou al postmodernismului m-a intrigat mereu în relația cu tot ceea ce se propune a fi postmodernitatea. Uneori cred că doar din nerăbdarea de a păși pe o următoare treaptă a lumii, postmoderniștii au ridicat și întins piciorul în întunericul viitorului și tatonează voind a așeza talpa dar nu au pe ce. Treapta următoare este ori prea înaltă, ori încă nu a fost turnată și nu există. În tonul acestei nerăbdări, care poate fi socotită un atribut postmodernist, interpretarea citatului din cartea Devenirea întru Ființă, a lui Constantin Noica: \"Că i s-a luat tot filosofiei este limpede. Simplul fapt că științele au vorbit mai bine despre conceptele ei privilegiate a deposedat-o de ele.\", poate duce spre altceva. Filozofiei i s-a luat sau a fost doar ajunsă din urmă? Și mai departe: \"Mișcarea continuă a ființelor și lucrurilor a devenit funcția (experiența) cheie, demiurgul fără chip și fără armură al omenirii actuale. În această situație suntem oare înarmați cu concepte și metode pentru a surprinde și exprima dinamica totală, integrală, a diverselor sectoare ale realității?\" Este suficient ,,pullback-ul,, ? Să credem că ,,demiurgul fară chip,, poate face doar atât, să se dea înapoi câțiva pași, cât câțiva infiniți, pentru a vedea mai multe din fețele diamantului? Pentru a continua descrierea modului cum văd eu, voi cita un pasaj din interviu, la care am facut referire mai sus: ,,Modernii pretind că adevărul poate fi cunoscut repede și în întregime. Postmodernii sunt de părere că așa ceva nu se poate. Neînțelegera provine din reprezentarea poziției obsevatorului față de realitate. Pentru modern, realul este ceva plan. Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au șlefuit multe fețe. El recunoaște că nu poate privi toate fețele, diamantul fiind foarte mare. În această situație, se desituează, adică se retrage, pe o poziție din care vede și alte fețe. El recunoaște ca numai din infinit se poate vedea tot, fară nevoie de nici o mișcare. ,, Desituarea, adică ,,pullback-ul,, are cusurul că este relativă situării, fiind prin recul combătută de cei ce preferă să se ,,situeze,,. Paradoxal ca și afirmație, dar desituarea este un caz particular al situării, pentru că descinde din sora sa mai mare extrapolând doar poziția observatorului sau mai bine zis extintinzând-o. Extinderea presupune recunoașterea unei limitări cu un contur mai larg. Chiar dacă acesta este infinit, rămâne măsurabil. Ideea vagului se supune aceleași limitări, fiind o opțiune spre acceptul diversității, descrisă printr-o extindere a unui concept matematic. Ceea ce poate fi un sumator, care consumă situarea și desituarea dar care nu este nici o renunțare la situare și nici o îndepărtare ( retragere) de subiect prin ceea ce solicită o desituare, poate fi o ,,situare mobilă,, sau mai corect, o ,,situare liberă,,. Situarea mobilă are percepția permanent relativă a adevărului. Astfel că realul din poziția situării mobile abandonează în sensul de acum acceptat : constrângerile principiului, a conceptului, a actului-proces, a reperului, a măsurării, etc. Renunță la ideea de finit chiar, sau infinit, în favoarea celei de perpetuă continuitate. Perpetua continuitate ascunde cele doua limite și le include în realitatea în care se derulează șirul de percepții ( simțuri ) pe care le are la dispoziție omul pentru a cunoaște. Poate termenul de situare mobilă este mai corect rescris prin cuvântul re-situare, resituare. Dacă privim așa cunoașterea, respectiv prin dilema dintre moderniști și postmoderniști despre cunoașterea sau necunoașterea adevărului, realul nu este nici ceva plan și nici un diamant cu multe fețe ci un aluat cleios, amestecat în vecii vecilor de un malaxor necunoscut. Observatorul face parte din acel aluat, el nu înoată relativ și nici nu are acces la o poziție privilegiată ci aparține cu totul mișcării acestuia. Adică va rămâne pentru totdeauna la fața locului, căutând altceva, un alt criteriu, în locul falsului acceptat, că este posibilă existența unui reper al vreunei observații umane. Acest mod de abordare a cunoașterii este cel mai greu accessibil dar cu totul natural și constructiv. Inventarea matematicii și gândirea prin modelul unor semne armonice face dificilă înțelegerea termenului de resituare, termen la care mă voi gândi și eu. Postmodernismul dă gir ideii de religiozitate în raport cu severitatea modernismului și temperează știința de excesele pe care le permite tehnologia. Postmodernistii critică modernismul, ei sunt un act prezent, o opoziție utilă. Postmodernii intuesc venind din viitor o nevoie, a unui conținut fantomatic, abea perceptibil și nu pot încă distinge dacă este vorba despre o știință cu totul nouă sau este chiar un semn de la Dumnezeu. VARIANTA ESEULUI PUBLICATA IN REVISTA NOEMA 2008 Abstract: How I see the postmodernism. This issue, in fact it is a commentary, it brings out an idea connected to the future position of an observatory of realities, by the prism of modernism, of a postmodernism and of a cultural future of the humankind still uncertain, an observatory that talks about the possible modality and inexplicable to the human knowledge. If they say about a classical position of situation, (term used here by the relatives to the pullback) from the real subject, by the full knowledge of the truth and about a position of pullback, by the knowing from a vast distance of a truth based on moderation, in the issue the idea of approach is extended in future historical knowledge by relay, or by acceptance of a final relativity of a reference point and more: by pertaining to the moving of a reality practical unobserved. Cum văd eu postmodernismul. Acest articol, de fapt un comentariu, scoate în evidență o idee legată de poziția viitoare a unui observator al realității, prin prisma modernității, a postmodernității și a unui viitor cultural al umanității încă imprevizibil, observator ce abordează modalitatea posibilă și explicativă a cunoașterii umane. Dacă se vorbește despre o poziție clasică de situare, ( termen propus aici prin firescul relativ la cel de desituare - adică pullback ) față de subiectul realității, prin cunoașterea în întregime a adevărului și despre o poziție de desituare, prin cunoașterea de la o distanță cuprinzătoare a unui adevăr bazat pe moderație, în acest articol se extinde ideea abordării în cunoașterea istorică viitoare prin resituare, adică prin acceptarea unei relativități definitive a punctului de reper și mai mult: prin aparținere la mișcarea unei realității practic inobservabile. Cu stimă, lui Gorun Manolescu și domnului Constantin Virgil Negoiță, după citirea cu viu interes, a eseului ,,Interviu (non-virtual) cu Constantin Virgil Negoiță” publicat în acest volum și la care voi face unele referiri mai jos. Mi-e un pic rușine pentru că îl copiez pe Albert Einstein folosind titlul pe care l-a dat cărții sale explicative ,,Cum văd eu lumea” dar nu îl mai schimb pentru că mă va ajuta, și pe mine, când voi face unele afirmații în text, sub ideea a ceea ce este în fapt o părere. Trebuie să spun că însuși Albert Einstein nu se situa, dacă discutăm despre modul său de abordare și de înțelegere a cunoașterii, în ceea ce era atunci și ce s-a dovedit ulterior a fi modernismul. Dar ce este și mai interesant, că dacă cineva ar dori să încadreze gândirea acestuia în ceea ce se poate distinge acum că este postmodernismul, ar fi într-o încurcătură. Deci trebuie să așteptăm încă aceea epocă viitoare? Dacă trebuie să așteptăm, înseamnă că postmodernismul doar nuanțează o epocă din care a dorit să se nască, chiar numele său vorbește despre o urmare a sa din modernism. Postmodernismul este o etapă istorică preocupată mai mult spre definirea sinelui său decât de propriul act existențial și de un conținut. Relația sa cu modernismul se reazemă pe ideea că fratele mai mic se naște din cel mai mare și nu din aceeași mamă. Aceasta le dă celor moderni impresia că lumea este în derivă iar postmoderniștilor impresia că nu se pot de fapt debarasa de impedimentul modernist. Această ambiguitate dă multiple teme de analiză sterilă, care doar va întârzia procesul natural de tranziție spre un alt-ceva, în viitor. Chiar și în artă se petrece un fel de dedublare voită a postmoderniștilor, în aceeași notă, o simbioză falsă între act și descrierea lui concomitentă. Poetul, în timp ce își îmbrățișează iubita cu gestul său real, se întrerupe pentru a-i recita niște versuri despre mirosul pielii acesteia. Natural este, în înțelesul vieții, o uitare a poeziei atunci când ea este cea mai prezentă. În aceeași idee, omul de știință este chiar mai dubios în ceea ce face, el studiază dar în același timp se ridică mereu de la masa de studiu și le spune celor din jur: știți, eu studiez. Acest tablou al postmodernismului m-a intrigat mereu în relația cu tot ceea ce se propune a fi postmodernitatea. Uneori cred că doar din nerăbdarea de a păși pe o următoare treaptă a lumii, postmoderniștii au ridicat și întins piciorul în întunericul viitorului și tatonează, voind a așeza talpa dar nu au pe ce. Treapta următoare este ori prea înaltă, ori încă nu a fost turnată și nu există. În tonul acestei nerăbdări, care poate fi socotită un atribut postmodernist, interpretarea citatului din cartea Devenirea întru Ființă, a lui Constantin Noica: \"Că i s-a luat tot filosofiei este limpede. Simplul fapt că științele au vorbit mai bine despre conceptele ei privilegiate a deposedat-o de ele.\", poate duce spre altceva. Întreb: filozofiei i s-a luat sau a fost doar ajunsă din urmă? Și mai departe: \"Mișcarea continuă a ființelor și lucrurilor a devenit funcția (experiența) cheie, demiurgul fără chip și fără armură al omenirii actuale. În această situație suntem oare înarmați cu concepte și metode pentru a surprinde și exprima dinamica totală, integrală, a diverselor sectoare ale realității?\" Adică este suficient ,,pullback-ul” ?, este suficientă acea desituare? Să credem că ,,demiurgul fără chip” poate face doar atât, să se dea înapoi câțiva pași, cât câțiva infiniți, pentru a vedea mai multe din fețele diamantului? Pentru a continua, voi cita pasajul din interviu la care am făcut referire mai sus: „Modernii pretind că adevărul poate fi cunoscut repede și în întregime. Postmodernii sunt de părere că așa ceva nu se poate. Neînțelegerea provine din reprezentarea poziției observatorului față de realitate. Pentru modern, realul este ceva plan. Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au șlefuit multe fețe. El recunoaște că nu poate privi toate fețele, diamantul fiind foarte mare. În această situație, se desituează, adică se retrage, pe o poziție din care vede și alte fețe. El recunoaște că numai din infinit se poate vedea tot, fără nevoie de nici o mișcare.” Desituarea, adică ,,pullback-ul” are cusurul că este relativă situării, fiind prin recul combătută de cei ce preferă să se ,,situeze”. Paradoxal ca și afirmație, dar desituarea este un caz particular al situării, pentru că descinde din aceasta extrapolând doar poziția observatorului, sau mai bine zis extintinzând-o. Extinderea presupune recunoașterea unei limitări cu un contur mai larg. Chiar dacă acesta este infinit, rămâne măsurabil. (Ideea vagului se supune aceleași limitări, fiind o opțiune spre acceptul diversității, descrisă printr-o extindere a unui concept matematic.) Ceea ce poate fi un sumator, unul care consumă situarea și desituarea dar care nu este nici o renunțare la situare și nici o îndepărtare ( retragere) de subiect prin ceea ce solicită o desituare, poate fi o ,,situare mobilă” sau mai cuprinzător, o ,,situare liberă”. Situarea mobilă are percepția permanent relativă a adevărului. Astfel că realul din poziția situării mobile abandonează în sensul de acum acceptat constrângerile: principiului, ale conceptului, ale actului-proces, ale reperului, ale măsurării, etc. Renunță la ideea de finit chiar, sau infinit, în favoarea celei de perpetuă continuitate. Perpetua continuitate absoarbe cele două limite și le include în realitatea în care se derulează șirul de percepții (simțuri) pe care le are la dispoziție omul pentru a cunoaște. Poate termenul de situare mobilă este mai corect rescris prin termenul re-situare: ,,resituare,,. Dacă privim așa cunoașterea, respectiv prin dilema dintre moderniști și postmoderniști despre cunoașterea sau necunoașterea adevărului, realul nu este nici ceva plan și nici un diamant cu multe fețe ci un aluat cleios, amestecat în vecii vecilor de un malaxor necunoscut. Observatorul face parte din acel aluat, el nu înoată relativ și nici nu are acces la o poziție privilegiată ci aparține cu totul mișcării acestuia. Adică va rămâne pentru totdeauna la fața locului, căutând altceva, un alt criteriu, în locul unui fals acceptat, că este posibilă existența unui reper al vreunei observații umane. Acest mod de abordare a cunoașterii este cel mai greu accesibil dar cu totul natural și constructiv. Despre cum văd epoca ce urmează postmodernismului: 1. Inventarea (adică existența) matematicii și gândirea prin modelul unor semne armonice face dificilă înțelegerea termenului de resituare, termen la care mă voi gândi în viitor și eu. Un exemplu: Gândirea armonică, cea relativă cunoașteri prin situare și desituare, poate fi asemănată cu percepția adevărului despre mâncare, însă cea de pe masă, frumoasă, aleasă. Dar mâncarea de pe masă nu este cunoscută cu adevărat de către un observator decât după ce ea a fost frântă între dinți, gustată și înghițită. Imaginea mâncării ajunsă în stomac nu ne mai interesează, nu este armonică, este o cunoaștere prin însoțire, adică prin resituare. Însă pentru organism este cea valabilă, chiar mai mult, adevărata mâncare rezultă după ce acizii vor transforma frumoasele prăjituri într-o pastă greu de imaginat și de acceptat pentru gândirea actuală. 2. Ideea de situare, coerentă doar prin acceptul unei armonii informaționale, de genul matematicii, sau mai larg spus: de copiere a armonicelor naturale în științe, a adus cunoașterea umană în punctul pe care îl ocupă astăzi. 3. Folosirea ideii de desituare, prin corectarea de concepte în viitorul cunoașterii, nu conduce spre schimbarea esențială a poziției observatorului ci spre nuanțarea excesivă a poziționării lui, consolidând doar o treaptă a cunoașterii definitiv cucerită. (Este, spre exemplu, cazul mecanicii cuantice și al studiului gravitației cuantice pe care le apreciez, datorită modului lor de abordare prin matematică, ca aplicații actuale ale ideii de desituare,) 4. Consider că folosirea ideii de resituare, prin dezvoltarea conceptelor de situare mobilă, situare liberă, al conceptului perpetuei continuități a relației simț uman (poziția de măsură și de percepție a omului asupra adevărului) - realitate și renunțarea la armonia simbolistică a matematicii și a științelor în general, va aduce premisele unei noi cunoașteri.