Gabrielle Wittkop și moartea ca impuls sexual

“Necrofilul” este o carte șocantă, în sensul pozitiv al cuvântului, de la un capăt la altul. Moartea devine o beatitudine a simțurilor, o stare ultimă care transcende toate elementele mundane. Gabrielle Wittkop scrie cu dezinvoltură despre exacerbarea unei fantezii, fără să încerce să condamne. Necrofilia nu este considerată o soluție și nici nu este damnată. La fel ca dragostea, pasiunea personajului principal apare brusc și se dezvoltă rapid. Nu există loc pentru alegeri, nu există mai multe opțiuni. Subjugat de propriile impulsuri, bărbatul își satisface fanteziile, uitând de multe ori de propria persoană. Aceste dorințe nu pot fi controlate, viața este trăită într-un ritm alert, iar totul pare să anticipeze moartea.
Plecând de la o primă experiență sexuală de la vârsta de opt ani, personajul principal își construiește un întreg univers, ascunzându-se în spatele teoriilor. Necrofilia nu este însă privită ca o boală. Gabrielle Wittkop construiește argumente palpabile, încercând să demonstreze că există și alte soluții viabile. Chiar dacă la început exclamăm cu furie, chiar dacă la început suntem consternați sau revoltați, cartea ne convinge să privim cu toleranță, să învățăm să acceptăm orice posibilitate. Fiecare om este unic dintr-un anumit punct de vedere și trebuie să învățăm să respectăm această unicitate. Doar așa vom putea descoperi perspective interesante, doar așa vom face legături ce păreau până acum imposibile: ”Sărbătoarea morților. Zi fastă. Cimitirul Montparnasse era, de dimineață, o admirabilă pictură în varii tonuri de gri. O imensă mulțime îndoliată se grăbea pe alei, printre glorioase crizanteme, iar aerul avea savoarea amară, amețitoare, a iubirii. Eros și Thanatos. Oare se gândesc vreodată la asta toate acele sexe de sub pământ? Noaptea cade repede. Deși este sărbătoarea morților, deseară nu am să mai ies.”
Stilul rafinat îl ajută pe cititor să înțeleagă mai bine, îl apropie de carte. Chiar dacă ajungi să îl condamni pe protagonist, nu poți să nu te recunoști în anumite idei filosofice emise de acesta. Nu ești de acord cu metodele, însă lupta pentru iubire te impresionează, ești dezgustat de multe dintre imaginile redate, însă sensibilitatea te înduioșează, chiar dacă este vorba doar despre morți. Cadavrele ocupă în carte un loc central, iar descrierea pe care Wittkop o face demonstrează un talent narativ fulminant. Nu ai timp să meditezi, secvențele se succed cu repeziciune. Se întâmplă foarte multe lucruri, imaginile construite pendulează între extreme. Ești izolat în postura unui observator tăcut, însă devi fascinat de poveste și începi să te implici emoțional.
“Necrofilul” este o carte foarte personală. Autoarea nu construiește peisaje impunătoare. Decorul este minimal, redus la câteva încăperi abia schițate. Evadările personajului în exterior sunt rare, durează foarte puțin și au inevitabil un aer de artificialitate. Bărbatul nu se simte bine printre cei vii, demonstrând pasiunea lui autentică pentru moarte. Aceasta este descrisă ca o stare absolută, iar registrele stilistice folosite de Wittkop surprind prin rafinament. Plimbările prin cimitir reprezintă adevărate exerciții de meditație, care îl absorb pe cititor, oferindu-i un punct de plecare imposibil de contestat. Romanul pleacă de la o realitate sumbră, puțin familiară cititorilor, și încearcă să ne familiarizeze cu această lume, să ne facă să renunțăm la prejudecăți: “Am mers dimineață, pentru o mică plimbare, în cimitirul Ivry, încântător sub zăpadă, cu monumentele lui sculptate parcă în zahăr candel, cu candele încrustate ca niște bibelouri, rătăcit în mod bizar în acel cartier plebeu. Privind o văduvă cum împodobea un mormânt cu un brăduț de Crăciun, am realizat dintr-o dată cât de rare au devenit femeile în mare doliu, cu voaluri fluturânde, adesea blonde de altfel, care frecventau necropolele cu vreo douăzeci de ani în urmă. În general, deși nu întotdeauna, profesionistele erau cele care își practicau artistic meseria în spatele monumentelor familiale, însă fără tragere de inimă și cu o lipsă de sinceritate absolut deprimantă. Carne pentru văduvi.”
Lucien, necrofil în însăși esența sa, iubește moartea, o caută cu disperare. Pentru el dragostea nu poate exista în absența contrariului ei. Urmărind himere, personajul principal caută cu disperare momentul perfect, clipa care să îi încununeze existența. Experiențele sexuale sunt descrise cu precizie, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Trăirile sunt intense, iar complexitatea ritualică transformă cartea într-o frescă a descompunerii. Privești cum morții dispar gradat, simți cum tensiunea crește și se împlinește pe parcursul descompunerii. Fără să se ascundă, fără să evite teme tabu, romanul incită, reușește să îi acapareze pe cititori, să îi facă să întoarcă paginile cu febrilitate. Vrei să mergi mai departe, vrei să afli deznodământul acestei povești.
Referințele numeroase pigmentează construcția epică. Gabrielle Wittkop ne face să visăm, ne lasă să asociem liber simbolurile. Nimic nu mai pare imposibil, moartea se dovedește a fi o altă exprimare a vieții. Printr-o tehnică rafinată, autoarea reușește să insufle viață corpurilor inerte. Obiectele apar vii, surprind prin naturalețea existenței lor. Camera se transformă într-un altar întunecat, însă tensiunea refuză să se acumuleze. Lucien evadează dintre fantasme atunci când simte că viața îl presează și reușește să rămână acolo chiar dacă nu se simte bine. Dorințele sale se transformă în obsesii, care însă nu reușesc să îl împingă până la paroxism. Consecința acestei suprimări este senzația de dezolare pe care o resimte bărbatul, captiv într-un timp pe care nu îl poate înțelege și accepta. Construite magistral, pasajele care descriu antitetic etape din viața sa oferă un fir central romanului, aducându-l mai aproape pe cititor: “La San Domenico Maggiore, reginele Aragonului, maimuțe de piele înnegrită, chircite în coșciugele lor. Paracliserul saltă capacul cu o mână, iar pe cealaltă o întinde, pentru bacșiș. Hermes e, în același timp, și Mercur. Însă toate mumiile acelea sunt prea uscate pentru a plăcea și aprinde simțurile. Le lipsește mișcarea interioară a verzilor metamorfoze. Neapole… Sunt mai puțin de o sută de ani de când cadavrele erau plimbate pe străzi, ca în Roma antică. Astăzi nu mai poți întâlni decât formidabilele căruțe ale Morții, flancate de lampioane gigantice, înzorzonate cu pene negre de păun.”
Jurnalul este construit atipic. Nu există referințe temporale certe, de aceea acțiunea pare izolată în timp. Nu știi când se petrec evenimentele descrise, senzația de apropiere este inevitabilă. În secolul 20 au existat foarte multe momente în care lumea părea să nu se mai conștientizeze. Poate că Wittkop se referă la unul dintre acestea, sau poate că nu, sau poate că mărturia lui Lucien nu este decât oglindirea unuia dintre noi. Incertitudinea potențează cartea, transformând-o într-o filosofie de viață autentică. Este doar o altă perspectivă, viabilă. Pudibonderia nu mai reprezintă o soluție în acest moment. Lumea trebuie privită cu detașare și cu realism. Dacă nu înțelegem că există o infinitate de opțiuni aflate la îndemâna noastră, nu vom reuși să trăim cu adevărat, nu vom reuși să ne bucurăm de viață.
Perspectiva narativă inedită îl atrage pe cititor. Lucien își povestește viața fără menajamente. El nu încearcă să ascundă nimic, nu se teme de consecințele acțiunilor sale. Fiecare om trebuie să-și trăiască viața așa cum crede de cuviință, fiecare dintre noi este liber să se bucure de existența sa. Nu avem de ce să ne renegăm propriul eu, nu trebuie să căutăm scuze. Este îndeajuns să trăim și să ne folosim la maximum potențialul. Până la urmă, tot ce contează este fericirea, iar starea de beatitudine detașată care îl cuprinde în final pe Lucien valorează mai mult decât orice teorie. Da, cu toții trebuie să ne așteptăm la surprize. Acestea există la tot pasul: “Înaintez încetișor, mă aplec și îl trag, în speranța că îl voi vedea evaporându-se, ca pe un vis rău. Nici vorbă. Un mesaj. Nu îl voi citi în dormitor, templu al Morții, nici în salon, ci într-un loc trivial, în baie sau în bucătărie. În bucătărie, să zicem. Deschizând scrisoarea, știu deja ce cuprinde. Convocare la Chestură – așa e numită aici poliția judiciară – “pentru chestiuni care vă privesc”... Iată ceea ce ar putea fi calificat drept jargon internațional, drept esperanto al ticăloșilor. “Pentru chestiuni care vă privesc”… Așez hârtia pe masa din bucătărie, încet, foarte încet și, chiar în momentul în care formularul îngălbenit, pătat de ștampilele oficiale și de urme de degete, atinge suprafața de plastic, știu că, într-adevăr, nu mai există decât o singură chestiune care mă mai privește. O chestiune care mă privește... Îmi privesc ceasul. Peste câteva ore va fi noiembrie. Noiembrie care întotdeauna îmi aduce câte ceva neașteptat, însă cu grijă pregătit dintotdeauna...”
“Necrofilul” este o carte surprinzătoare, care împletește filosofia cu sexualitatea, reușind să ofere cititorului emoții. Ești atras într-un carusel amețitor, moartea devine un status quo imposibil de contestat. Luminile întunericului apar în prim plan, iar cuvintele sunt redate aidoma unor mantre. Satanică pe alocuri, cartea se impune prin forța descrierilor, care impresionează prin multitudinea de detalii. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, fiecare personaj este individualizat. Decorul dispare, lăsând loc sentimentelor. Lucien iubește morții, pentru că descoperă în ei dragostea pe care nu a reușit să o obțină altfel. O călătorie tristă, un drum sinous de inițiere. Cititorul va pătrunde într-un labirint din care ieșirea este aproape imposibilă. La sfârșitul lui, nimic nu ni se va mai părea imposibil...




Bibliografie

Gabrielle Wittkop – necrofilul – Trei – 2007