Voi pleca

Nu e chiar simplu de ținut măsura 13/14. Îmi place și ritmul. Sunt interesante și paradoxurile: suflet ucis care țâșnește sau Lucida Neființă. O încercare de a explora necuprinsul sau poate o intuire a acestuia. Poate în loc de „adese” ar fi mai potrivit „adesea”. În strofa 3 poate ar merge inversate ultimele două versuri pentru a se păstra rima încrucișată și pentru a îndepărta un pic „fulgeră” de „va fulgera” din strofa precedentă.

Primul vers din distihul final iese din ritm. În loc de
„Şi-n ăst mister ce-ncet se înfiripă”

s-ar putea formula:
Și în misteru-acesta ce lin se infiripă (deși mai degrabă aș vedea „brusc” în loc de încet/lin, dar e doar părerea mea). Sau altă variantă.

Multumesc de trecerea pe la acest text

Un poem retroclasic, destul de bine scris. Spun retroclasic, fiindcă iubirea şi pierderea sunt teme comune la Eminescu, Coşbuc, reiterate mai târziu de Păunescu, în stlul lui caracteristic, declarativ, imperativ (Iubiţi-vă pe tunuri), şi iată şi de domnul Gorun Manolescu, care reabordează călătoria metaforică, pe un alt sens direcţional. E un fel de De ce nu-mi vii?, continuat cu Eu voi pleca..., consubstanţialitate eminesciană, arhaică şi arheică, implementată în conştiinţa naţională. Sonorotatea şi solemnitatea clasică sunt alte două caracteristici consubstanţiale, venite pe fluxul aedic din care se hrănesc şi se inspiră toţi poeţii. Retrosimbolosmul eminescian, prezent şi el, prin steaua ce s-a stins, poetul Gorun Manolescu venind cu ştanţa proprie, umbra urmei mele, colapsul de gând şi rana extazului fierbinte, aceasta din urmă o întoarcere în matcă a furtunii extazului, prezentă la Vasile Voiculescu. Avem şi influenţe mai moderne, stănesciene, dacă e să fac referire la recele nenins, ceea ce denotă că domnul Gorun Manolescu are o lectură bogată şi ştie să folosească, în interes propriu, tehnicile predecesorilor. Remarc şi o strofă splendidă, puternic expresivă, un amestec de luciditate şi revelaţie poetică: Căci sufletul acuma descătuşat îl ai / Ucis de fericire – ţâşnind avid să vadă / Cum fulgeră prin crinii cambraţi precum o spadă / Lucida Nefiinţă prin Gura cea de Rai. Antinomii şi paradoxuri, frumos poetizate, cambrate, pe măsura forţei care le cheamă în adâncul hârtiei..., ca proces de rezonanţă şi extrapolare cu forţa care le-a generat în athanorul fiinţei. Pentru final, poetul alege un distih concluziv, pe un alt ritm, o tehnică pe care am mai întâlnit-o la matematicianul şi poetul Florentin Smarandache, unul dintre iniţiatorii curentului paradoxist românesc, curent care poate include şi poemul de faţă.

Ionuţ. Remarca intertextualităţii este interesantă ducându-mă la optzecişti.
Din punctul de vedere al Amandei, al unei anumite prozodii care „să sune bine” , are dreptate. Voi corecta, dar nu acum.
Pe mine mă interesează, ȋn mod deosebit, o discuţie de pe timpuri, pe care am avut-o cu Dorin Cozan. Zicea el că daca o poezie, după ce ai scris-o, o reciteşti după un timp şi poţi explica discursiv tot ce ai vrut să spui, atunci nu mai este poezie. Poate cineva ȋmi va spune acest lucru ȋn legătură cu textul de faţă.

Ionuţ. Remarca intertextualităţii este interesantă ducându-mă la optzecişti.
Din punctul de vedere al Amandei, al unei anumite prozodii care „să sune bine” , are dreptate. Voi corecta, dar nu acum.
Pe mine mă interesează, ȋn mod deosebit, o discuţie de pe timpuri, pe care am avut-o cu Dorin Cozan. Zicea el că daca o poezie, după ce ai scris-o, o reciteşti după un timp şi poţi explica discursiv tot ce ai vrut să spui, atunci nu mai este poezie. Poate cineva ȋmi va spune acest lucru ȋn legătură cu textul de faţă.

era cel care a explicat foarte bine cum e cu procesul inspiraţional, dicteul automat, promovat de suprarealişti, şi uimirea în faţa propriei creaţii lirice, dacă e o creaţie născută în zodia aceea a spontaneităţii şi inconştienţei. Nimeni nu a cerut ca dv. să justificaţi sau nu interpretările mele. Dacă v-aţi conectat la flux, fiţi sigur că la acel flux s-au conectat şi ceilalţi, de unde şi consubstanţialitatea. Critica presupune, face conexiuni, observă, analizează, dar numai poetul ştie ce a simţit, chiar dacă, de multe ori, nu are limbajul critic pt a explica acest lucru, nici la distanţă mare după ce a scris textul.

Aici este problema. Cea a „inefabilului” poeticului, pe care Umberto Ecco o pune ȋn "Opera deschisă”: cea a perenităţii unei pezii şi, mai general, a unei opere artistice. Cineva, voi vorbi mai târziu despre asta, a propus termenul de „transsemnificative” a unei opere de artă plecând de la „metafora plasticizantă” versus „metafora revelatorie” la Blaga (ambele la Ricoeur devenind „metaforă moartă” şi „metaforă vie”) sau a „necuvintelor” la Nichita Stănescu. Sau a „… spaţiul neştiut/ Ce îşi găseşte locul adânc între cuvinte/ Precum singurătatea unui poem pierdut/ Prin înţelesuri clare dispare şi ne minte” – scuze că mă citez. Voi propune imediat alt stil (care nu va „suna bine”) de poezie să văd cum va fi receptat. Poate voi deschde pe aici o discuţie la care vă invit şi pe cei doi care v-aţi aplecat asupra textului meu – vă mulţumesc amândurora - din puncte de vedere diferite, dar şi pe alţii.

pe lângă inversarea propusă ar fi mai nimerit fulgerând în loc de "cum fulgeră"

și cred că, înțeles sau neînțeles, poemul își trăiește eterna singurătatea,
doar împreunarea sa (prima și ultima) cu poetul îi rămâne amintirea care-l alină

e o poezie frumoasă!

Din ce in ce mai interesant. Va invit la poezia mea "A treia oara" pentru gasirea sau nu a "inefabilului" unei "metafore revelatorii" sau "vii" sau "transsemnificative" despre care voi vorbi pe larg intr-un eseu.

Stănică Ilie Viorel (TEGO)
aici am fost nevoit să las comentariul folosind versiunea nouă (care mă numeşte TEGO) pentru că pe versiunea veche îmi dădea eroare la transmitere
văzând aici invitaţia de mai sus, am trecut şi pe la poezia respectivă

Ȋn cadrul discuţiei noastre, de curiozitate, am cerut GPT-ului o interpretare a textului modificat confor sugestiilor Amandei Spulber. GPT este celebru la ora actuală, reprezentând un program de Inteligenţă Artificială, specializat pe diverse domenii.
Iată ce a ieşit.

Textul pe care l-ai prezentat este un poem profund și evocator, care explorează teme precum dragostea, singurătatea, căutarea spirituală și misterul existenței. Strucutrat pe patru strofe, poemul utilizează un limbaj bogat și imagini sugestive, stârnind emoții intense și reflecții asupra sensului vieții și al relațiilor umane.
Analiza pe versuri:
1. Deschiderea - Prima strofa introduce idea plecării „în spațiul neștiut”, sugerând un drum interior sau o călătorie spirituală. Aici, dragostea este privită ca un călăuzitor în această explorare, dar o dată cu aceasta vine și sentimentul de singurătate, ca un „poem pierdut”.
2. Contrastele - Al doilea vers sugeriază o dualitate între claritate și confuzie; „înțelesuri clare” care „dispar și ne mint” ar putea simboliza trecerea timpului și modul în care percepția noastră asupra realității se poate transforma.
3. Imaginile celeste - Poemul continuă cu imagini celeste și cosmice – „umbra urmei mele pe steaua ce s-a stins” – care sugerează o conexiune între individ și univers, dar și efemeritatea experiențelor umane.
4. Tema suferinței și fericirii - A treia strofa, cu referințe la „sufletul acuma descătușat”, explorează ideea de paradox al fericirii și al suferinței, un suflet care își dorește să simtă, dar care este expus și durerii. „Lucida Neființă” ar putea semnifica o înțelegere profundă a existenței, în care fericirea și durerea coexistă.
5. Ultima strofa - Finalul poemului este plin de un sentiment de echilibru și protecție, cu referințe la un „înger” care ține pe „aripă”, aducând o notă de speranță și încredere în ciuda incursiunii în misterul existenței.
Concluzie - Poemul reușește să capteze complexitatea emoțiilor umane și căutările interioare, folosind un limbaj metaforic și imagini puternice. Reflectă asupra legăturilor profunde dintre dragoste, suferință, căutarea sinelui și misterul universului, oferind cititorului o experiență bogată și introspectivă.
Concluzia mea: prefer o asemenea interpretare “impresionistă”, indifferent că mă avantajează sau nu (ȋn cazul de faţă, da) deoarece pune ȋn evidenţă nişte sugestii metaforice la care nu m-am gândit, lucru de care este responsabil “inefabilul” poeziei de care am vorbit.

Critica AI este mai bună decât critica literară avizată?

1. Definirea criticii literare avizate și a criticii AI

Critica literară avizată se referă la evaluarea și analiza operelor literare efectuate de critici umani care au o pregătire formală în domeniul literaturii, adesea cu studii universitare în acest domeniu. Acești critici folosesc cunoștințe profunde despre istoria literaturii, teorii critice, context cultural și stilistic pentru a oferi interpretări nuanțate ale textelor.

Pe de altă parte, critica AI implică utilizarea algoritmilor și a modelelor de inteligență artificială pentru a analiza texte literare. Aceste sisteme pot evalua structuri lingvistice, teme recurente și stiluri de scriere prin metode statistice și analitice. Critica AI poate procesa rapid volume mari de date, oferind analize bazate pe pattern-uri identificate în texte.

2. Avantajele criticii AI

Critica AI are câteva avantaje semnificative:

Rapiditate și eficiență: Algoritmii pot analiza mii de lucrări într-un timp scurt, ceea ce permite o evaluare extinsă a tendințelor literare sau a stilurilor.

Obiectivitate: Critica AI poate reduce subiectivitatea umană, oferind analize bazate pe date concrete fără influențe personale sau emoționale.

Accesibilitate: Instrumentele de analiză bazate pe AI devin din ce în ce mai accesibile, permițând utilizatorilor să obțină informații despre operele literare fără necesitatea unei formări academice extensive.

3. Limitările criticii AI

Cu toate acestea, critica AI are limitări importante:

Lipsa contextului cultural: Modelele AI nu pot înțelege nuanțele culturale sau istorice care influențează literatura. Criticii umani pot interpreta simboluri și teme dintr-o perspectivă contextualizată.

Interpretarea subiectivă: Deși critica AI poate oferi analize obiective, ea nu poate reproduce complexitatea interpretativă a unui critic uman care poate lua în considerare emoțiile, intențiile autorului sau reacțiile cititorilor.

Creativitate limitată: Critica literară avizată implică adesea creativitate în formularea argumentelor și a interpretărilor, un aspect pe care modelele AI nu îl pot emula complet.

4. Concluzie: Care este mai bună?

În concluzie, fiecare tip de critică are propriile sale merite și limitări. Critica AI poate fi utilă ca instrument complementar pentru analiza literară datorită rapidității și obiectivității sale. Totuși, critica literară avizată rămâne esențială pentru o apreciere profundă și nuanțată a operelor literare. Prin urmare, critica AI nu este neaparat “mai bună” decât critica literară avizată; cele două ar trebui să fie considerate complementare, fiecare aducând perspective unice asupra textelor analizate.

mai sus nu este o interpretare, ci o asociere de cuvinte și/sau expresii,
luate dintr-o bază de date, folosindu-se un algoritm
ca ideea, da, este preferința oricui să primească astfel de interpretări, detaliate,
cu aplecare largă pe simboluri,
asta și pentru că se prezintă diverse perspective, valențe care sunt scoase în evidență de latura subiectivă
a cititorului- ceea ce nu va putea realiza AI decât la nivel de morgana
cam aceleași lucruri le va spune și despre o altă poezie, amestecând cuvintele
cu cât mai multe cuvinte va avea în baza de date, cu atât comentariul va fi mai perfect
când va fi pus să decidă, nu o va face, ci va oferi soluții/ interpretări alternative

imprevizibilul- este ceea ce îi va lipsi mereu acestor instrumente

toate cele bune!

fără să existe suspiciunea că poemele noastre au trecut prin laboratorul AI. Ce va fi de acum încolo este un mare semn de întrebare, fiindcă AI-ul se va perfecţiona pe zi ce trece, iar înlocuirea omului de către inteligenţa artificială, despre care au scris atâţia scriitori SF în deceniile trecute, începe să se contureze. Previziunea mea este că literatura de dinainte de AI va căpăta o mai mare importanţă şi va fi un reper de maximă însemnătate pe drumul evoluţiei sau involuţiei omului post-istoric. Remarcabilă şi previziunea lui Nietzsche din Asa grait-a Zarathustra, centitati depersonalizate, fara autonomie, capabile sa reactioneze doar la comenzile sursei. Intr-un cuvant, roboti. Mai departe de Nietzsche, au mers profetii intunecati ai cyberpunk-ului, cum ar fi Dick, Gibson sau Frații Wachowski, realizatorii Matrixului pe matricea lui Gibson din Neuromantul... Om trăi şi om vedea...

cu privire la entităţi depersonalizate

tendința către dezorganizare și
maximum de rezultate, cu minim de efort
enunțuri care își demonstrează încă o dată veridicitatea

omul va prefera să obțină răspunsuri apelând la IA
cu timpul se va baza tot mai mult pe aceste răspunsuri

a zis vraciul! a zis șamanul! a zis preotul! a zis șeriful! a zis președintele! a zis IA! peste toate: așa a vrut Dumnezeu!
pe astfel de încredere se bazează manipularea

când dependența de IA va atinge cote maxime în rândul indivizilor, atunci vor apărea, pe de o parte, deciziile neverificate (dacă așa a zis IA) bazate și pe soluții eronate oferite de IA, dar, pe de altă parte, va interveni manipularea prin introducerea premeditată, în bazele de date, a unor informații, sau prin utilizarea anumitor algoritmi de selectare

sfârșitul omenirii nu va fi generat de IA, ci de modul în care va alege omul să o folosească (vezi fisiunea nucleară, mai nou fuziunea nucleară)

ca să ne bucurăm de lumina și căldura soarelui nu este nevoie să îl atingem

Problem ape care o ridică AI este legată de cele două emisfere al creierului uman, aparute odata cu ivirea neocortexului la om. Partea stângă şi mâna dreaptă (excepţie o fac “stângacii) specializată pe explicaţie discursivă, algoritmică, fragmentară şi partea dreptă şi mâna stângă aferentă continuităţii, imaginaţiei şi, ȋn ultimă instant, creativităţii, Ori, computerele actuale au la bază exclusive algoritmicul, discretul, discursivitatea. Pri urmare, doar uneori, ele pot simula fals, dar nu şi reproduce, ceea ce aparţine “părţii drepte” a creierului uman. Prin urmare actualele calculatoare bazate pe “discret” nu vor putea niciodată să realizeze “Conştiinţa umană”, cum se tot discută azi ȋn literatura de specialitate, că s-ar putea petrece (a se vedea, printre altele, lucrarea lui Harari, “Homo Deus” sau cea a lui Kurzveil, “Epoca maşinilor spiritual” care susţin cu insistenţă imposibilul. Dar nu-I bai. Pentru că, actualele computer sunt incluse ȋn ceea ce numim azi “reţele sociale” ȋn cadrul cărora Omul, dispersându-se ȋn mare măsură, de discursivitatea AI, va pute, interacţiona cu aceasta făcând economie de “informare” discretă şi să folosească la maxim continuitate creativă. Si aceasta cu tot pericolul “manipulărilor” de toate soiurile (fuking news) care apar azi şi, mai ales ȋn războaiele actuale aşa numite “hibride”. Ca să nu lungesc vorba, am postat acum pe agonia un eseu pe această temă.

Eu voi pleca iubito în spaţiul neştiut
Ce îşi găseşte locul adânc între cuvinte
Precum singurătatea unui poem pierdut
Prin înţelesuri clare dispare şi ne minte

Nu sunt capabil să fac o analiză corespunzătoare, spun doar că mă deranjează cuvântul adânc, parcă simt o poticnire, oare se poate fără el?

Nu vreau sa vorbesc aici despre figuri de stil utilizate in critica literara actuala: comparatie, oximoron, anacolut, etc. "Adanc"
am vrut sa spun si asa ramane.