Mâncu Gabriela

dintr-o dată totul despărțire nou despărțire nou despărțire tu dintr-o dată dintr-o dată miroase a fericire nu mai pute a frică dintr-o dată simt nu ating nu pipăi nu

ți-am dat un tricou nu e întâmplător nimic nu e întâmplător voiam să știi că Parisul poate să fie și fun are lumini multe pe stradă în tine Parisul are mai multe magazine decât spitale vinuri bune nu

vorbesc cu o fostă colegă de generală m-a găsit întâmplător pe net mi-a citit poemele crede că știe cam tot despre mine acum ea a rămas la fel de grasă la fel de lingușitoare țin minte cum

de câteva zile împărțim o cafea câteva mini croasante câteva mini dorințe o țigară poate kent poate marlboro câteva planuri și un fel de liniște ca un fel de fericire neșoptită dintr-un fel

ar trebui să mergem la un picnic în curtea din spatele casei să ne lăsăm sufletele să lenevească puțin în patul de la etaj poate să se și fută în locul nostru să ne ciondănim ca de obicei

timpul nu prea contează noaptea asta e ca oricare alta mâine e un simplu mâine probabil mă voi trezi voi bea aceeași cafea amară voi sta prea mult în fața oglinzii să decid cu ce mă

aș putea să fiu și eu ca tipa de la 2 în fiecare dimineață odată cu rujul să-mi pun puțin cinism pe buze numai puțin aș putea să fiu frigida de la ap. 45 o zbârcită cu două pisici și

[număr scame] mă simt uneori un aparat foto cu memorie supraîncărcată cu tot felul de lucruri nefolositoare la care am ținut pe care mi-e milă să le arunc - dimineți grăbite cu miros

aș vrea de multe ori să îmi trântesc pe mine cei mai rupți blugi și un pulover vechi moale și larg să-mi iau într-o geantă un pachet de țigări câteva cd’uri un rimel niște bani – nu prea

sunt uneori dimineți ca asta când mă uit pe geam și zâmbesc tâmp ca și cum dincolo de parcul din fața blocului ar fi marea sunt uneori dimineți ca asta când încerc să-mi înțeleg

un telefon o masă câteva beri întrebări aceleași întrebări suntem două maimuțe în fața unui pian încuiat singuri într-un bar într-un subsol eu am scris m. citește cum alți m. au uitat de

aștept oamenii să prindă rădăcini zi de zi îmi pun rimel pe gene din care bat ingenuu spre lume am impresia că joc într-o reclamă proastă, m. și nu știu de ce îți spun ție toate astea n-ai

te-am visat azi-noapte, m. îmi murdăream mâinile în tine te desfăceam în două părți egale scoteam tot rahatul afară nu mai știai de târfele care te-au licitat ieftin nici de baruri imunde în

încă o cană cu cafea amară la 4 a.m. încă o țigară pe pervaz șase etaje pline cu suflete îmi atârnă sub tălpi stau într-o cameră la marginea dimineții și caut ce tot caut în mine nu prea

picioarele mele au o poezie de spus o poezie despre un bărbat care nu întreabă de ce sufăr de insomnii și o iau razna fără țigări sau de ce m-am apucat de scris un bărbat care face orice

stau pe un scaun jegos într-un tramvai care mă duce spre casă l-am luat de la capătul lumii parcă încă nu m-am dezmeticit cum am picat în el își târăște tristețea pe șine ruginite purtând

mâine am un căcat de examen o să ajung acolo o să stau singură ca proasta probabil o să-mi fie și puțin frig mă gândesc că ai fi venit cu mine am fi făcut-o și pe asta împreună ca multe

e un pic rece mi-aduc aminte de iarnă vio avea biclă nouă muream de ciudă că n-am voie afară în schimb fumam seara pe-ascuns îl urmăream cu privirea de după geam mă gândeam ce mișto ar

m-am născut cu un defect/ cam așa cum ies din fabrică tricourile alea chinezești proaste/ cu defecte de cusatură când eram mică nu puteam să înghit nimic/ mestecam și totul mi e oprea în gât/

mi-am aruncat rochița galbenă-n carouri pe scaunu-ăla vechi a scârțâit puțin ca și cum ar fi gemut de plăcere îmbrac singurătatea ta parcă ar fi ultimul lucru care îmi poate ține de cald