Maideia Maigan

în spatele primilor oameni de lut stau catargele mărturisite potopul le- a găsit cu aripi zvâcnite în neant doar o urmă descifrabilă scoate mărunțișul în lumină pe măsura tălpii nevinovate

se stinge ziua prin părul încifrat al bunicii cu glas răsfățat focul șoptește- ncăperii câte ceva din tainele serii nevoile zilei de mâine printr- un colț plâng goale iar de pe masă dintr- o

acum că mi- am pătat sufletul cu trup și călătoresc prin artificii grosolane mai pot să sper că îngerii pețesc aceeași mare și- un orologiu arată taine oricărui condeier?

șirul de butoaie nu sfârșește aici nici apa vinul sau rumegușul din gater toți așteaptă un sequoia cu rost de nas un morcov să nu- l alunge prelungirea

cârpele astea bonjuriste sfărâmate de cetate poartă longevitatea imersă în lung- adâncul tâmplelor tale șterg metrajul de sudoare cu palma ca o trecere lină peste culoarea candorii apoi mă

un zâmbet rătăcit pe tejgheaua insalubră a neguțătorilor de visuri o poarta către vârtejurile perisabilelor judecăți adulmec tinerețea printre scuturi de eroi ce uită veșnicia cu mult

ți- am zărit fastul în pinacoteca unui sinucigaș băuse un strop de bucurie din lăuza timpului numita Fericire

pe fiecare hieroglifă crește un prag înfipt în desișul istoriei surzii duc războaiele acustice cu meningele caligrafiat pe lentila unui soare pana cand un tropot rămâne tarziu și înaripat

sunt opera unui maestru care pătruns înlăuntrul mamei a lovit cu dalta în ce n- am fost ieri, nici azi sau mâine, dar care sudorile facerii au reconstruit- o cu fiecare regăsire pe țărm.

Ne așteaptă legendele să le scriem eroii, apele să le scăpărăm amnarul, muzele să le încropim așternuturile. Ne așteaptă un foc, o mare, o armă. La semnalul firii executați viață!

Dincolo de conturul inimii ești tot tu ca o emoție ninsă peste sublim, caut arcușul pe cântec să lunec cu vraji de iubire, sete de foc.

Acest gând nu e nomabil. Cum să mediezi incestul în agonia turbulentă a păcii fără soli?

trăiesc într- o strofă închisă, închisă în mine. o dorință mai port, să umplu poemul de sensuri, să fug dintre ziduri, iar de pe buze liber s- alung cuvântul spre tine.

tot ce privirea atinge induce o cosmopolită transformare a erudiției neuronale în șfichiuirile realității.

nu am nume, nu știu să fi avut îngropată în tine sunt ca marea în pântec de pământ

nu au trup doar niște inserții cu oxigen peste ferestrele din spatele privirii uzanțe omenești mă dojenesc că despart astfel microcosmosuri în barăci cu alimente inconsistente le asigur

rostisem rugăciunea după îndelungată grevă și cu ochi de satâr priveam ceea ce nu se privește din colț amintirea vâna cu geana stătută în nori fetuși răzleți privegheau mântuirea iar cu

se întâmplă uneori să mă preschimb în cer și văd atunci oamenii cum risipesc pământ în stele

îngerii deprind metodica predării de la jocul de crichet al mulțimilor modulate câte unsprezece, îndată după cele zece porunci. î

m- am trezit în dimineața surâsului tău cu o lacrimă pătată de adevăr. condeiul așternea în cenușă uitarea iar pe câmpul dintre două cuvinte odihneau zgribulite amintirile. te- am regăsit

primăvara și- a chemat echinocțiul în ajutor, i- a dat o coardă să- i servească de lasou pentru zilele mărunte care obosesc înviorându- se. apoi a pus tămâie în miresme să alunge trăitorii în

de la zâmbetul de gărgăriță am deprins zborul cu aripi pictate spre longevitatea beduină din nisipurile fără cărări. pierdută în sincroane sterile alunecarea spre alte iubiri dă micilor

să ascultăm amândoi melcul cum buciumă cu verva rătăcirea, să- i dăm un preț pentru căsuță în ea să ferecăm iubirea. și- atunci cu frivolitatea celor strălucitori, canta- vom

două habitate sentimente incriminează dezechilibrul, aurora se caută în coșnița fiecărei zile.