Magdalena Dale

Ai creat o atmosfera ca într-un basm. Mi-a plăcut să o însoțesc pe Galamachao printre norii pe care îi lasă în spate...

Eșarfă-n culori
fluturându-i în spate...
ploaia-i departe

Fără multe cuvinte, dar din toată inima !

Ela, în primele clipe ale zilei care marchează un nou an în viața ta, vreau să știi că ne gândim la tine. Poezia din sufletul tău care se revarsă în poemele tale înseamnă foarte mult pentru mine. Călătoresc de multe ori prin universul tău poetic. Revin în lumea reală îmbogățită sufletește și prin asta cu mai multă putere de a face față cenușiului cotidian.
Îți doresc multe împliniri și ape cât mai line...

Din păcate nu sunt stăpână pe programul meu. Deci nu știu dacă pot să vin la Constanța. Dar, până acum nu am lipsit la nicio întrunire. Cu atât mai mult cu cât iubesc marea.

Dintre genurile liricii nipone senryul este singurul pe care nu l-am încercat și nici nu cred că o voi face. Nu am firea pentru așa ceva. Admir pe toți cei care o pot face, dar eu simt că nu sunt în stare. Îmi pare foarte rău...

Cu toate că postez rar pe agonia, nu am întrerupt nicio clipă „practica”. Se poate verifica foarte ușor cât am „practicat” căutându-mă cu google. . Aș putea să spun chiar dimpotrivă. Între timp am scris două cărți bilingve, una de tanka și una de renga. Am apărut în câteva reviste străine și românești, în câteva antologii, etc. Nu vreau să par infatuată și îmi cer scuze, dacă totuși așa pare. Dar, pe de altă parte nu vreau să se creadă că mă preocupă doar teoria. Dimpotrivă! Am învățat foarte mult în toată această perioadă, prin contactele strânse cu colegii haijini mai experimentați decât mine și care au avut bunăvoința să-mi împărtășească din experiența lor și să mă îndrume. Dacă am sesizat o ușoară nuanță malițioasă acolo unde ea nu există, îmi cer scuze!

Îmi doresc din tot sufletul să ajung totuși la Constanța.

Lăsând gluma la o parte, trebuie să spun că este greu de scris în spiritul liricii de inspirație niponă. Cere multă muncă, dar mai ales perseverență, pentru că uneori rămâi descumpănit când constați cât de dificil. Dar și satisfacția este pe măsură! Cel puțin pentru mine.

Mă bucur foarte mult când alți colegi se \"încumetă\" să ni se alăture.

Foarte frumoasă și binevenită inițiativa voastră. Totuși un senryu nu se reduce la 17 silabe umoristice. Ca să nu greșesc am să citez două definiții date de cei ce sunt cu autoritate în acest domeniu:

Cristi Mocanu în dicționarul japonez dă următoarea definiție:

Senryu = tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuș sau 2.”rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.

În cartea „Poezia lirică japoneză – valori estetice” domnul Florin Vasiliu dă următoarea definiție:

Senryu: „Karal Senryu (1718-1790) a publicat în anul 1765, o primă culegere de kyoku, intitulată „Haifu yanagidaru”, „O cupă de sake din lemn alb de salcie cu haikai”. Karai Senryu este autor a 24 de colecții cuprinzând peste două milioane de micropoeme kyoku, scrise de haijini niponi din toate straturile sociale și secțiunile profesionale ale vremii. Poemele vor lua numele de senrzu, după numele autorului, termenul rămânând consacrat pentru această specie. Poemul senryu se deosebește de haiku prin spiritul comic, prin lipsa kigo-ului subiectul micropoemului înlocuind tema naturii din haiku cu faptul divers, ce-și găsește sursa pe o plajă largă de motive, începând cu flash-ul unei scene din „cronica străzii ținută de la geam”, cu calamburul, cu decupările de discuții ce conferă o secundă de haz, ironii de toate nuanțele, gesturi și mișcări încărcate de grotesc și caraghioslâc desprinse de pe pelicula amintirilor vizuale, maliții fine, acrimonii, anamorfoze ale firescului, vorbe de duh, maxime, mici trivialități” și „obscenități”, așa cum le cultivă literatura și arta, în specificul ei. „

Așa cum spunea și Dan Cârlea un haiku se scrie foarte greu și reprezintă mai mult prin ceea ce nu spune decât prin ceea ce spune. Pe de altă parte, nu sunt de acord că există o discrepanță atât de mare între spiritul românesc și cel japonez. La urma urmei sunt valori universale și în spijinul acestui lucru vine chiar exemplu lui Nichita pe care îl citează Dan Cârlea. Păi, dacă este să aruncăm totul în derizoriu, pot foarte bine să afirm că nea Caisă manifestă același comportament și în fața versurilor lui Eminescu. Și totuși... Vorba lui Nichita: „Eu sunt o pată de sânge care vorbește”. Un poem într-un vers care îmi place în mod deosebit. Sau poate câteva haiku-uri de același autor: când te-am văzut / m-a luat un frig suav / de stea căzătoare; timpul gâlgâie / împroșcându-mă scap / securea din mână; stejar tăiat / pe buturuga lui / se odihnește vântul. Sunt multe de spus...
Vă așteptăm cu drag alături de noi.

Mulțumesc mult pentru vorbele frumoase. Este reconfortant psihic să știi că asemenea \"banalități\" trezesc un ecou cât de mic în sufletul cuiva.

Cristi Mocanu în dicționarul japonez dă următoarea definiție:

Senryu = tristih de forma unui haiku care poate fi:1. umoristic, ironic, jucăuș sau 2.”rupt de natură”, putând trata despre aspecte psihologice, antropologice, culturale. Kigo-ul nu este obligatoriu în senryu; kireji, da.

În cartea „Poezia lirică japoneză – valori estetice” domnul Florin Vasiliu dă următoarea definiție:

Senryu: „.... Poemul senryu se deosebește de haiku prin spiritul comic, prin lipsa kigo-ului subiectul micropoemului înlocuind tema naturii din haiku cu faptul divers, ce-și găsește sursa pe o plajă largă de motive, începând cu flash-ul unei scene din „cronica străzii ținută de la geam”, cu calamburul, cu decupările de discuții ce conferă o secundă de haz, ironii de toate nuanțele, gesturi și mișcări încărcate de grotesc și caraghioslâc desprinse de pe pelicula amintirilor vizuale, maliții fine, acrimonii, anamorfoze ale firescului, vorbe de duh, maxime, mici trivialități” și „obscenități”, așa cum le cultivă literatura și arta, în specificul ei. „

Am vrut să las un semn că vă citesc chiar dacă timpul nu-mi permite să fac vizibil acest lucru mereu printr-un comentariu.
Senryu este singurul gen de lirică niponă pe care nu m-am încumetat să-l abordez încă.
Mulțumesc pentru tot ceea ce faceți de dragul și în spiritul liricii de inspirație niponă.

Un haiku nu descrie, ci arată, ajută să apuci senzația direct, e o unealtă, un instrument optic sau, mai bine zis, o fereastră, care se deschide pentru o clipă doar, luminată de un fulger, spre inima inexprimabilului.
Mergând pe firul ăsta îndrăznesc să spun că un haiku presupune să observi atent natura, având conștiința trează, cu inima deschisă pentru a percepe filtrând prin sensibilitate fiecare amănunt al desfășurării grandiosului spectacol. Și poate cheia acestei percepții este starea meditativă, care constituie de fapt alchimia care transformă metalul obișnuit într-unul prețios. Și mai trebuie să intuiești și să accepți incognoscibilul care dă farmec vieții. Când vrei să explici totul prin rațiune distrugi poezia, pentru că pentru mine poezia în toate sensurile reprezintă farmecul intuiției, al căutării fără a găsi vreodată cu adevărat, atunci când degetele sensibilității abia ating ceea ce văd mulțumindu-se doar să observe și nu să posede explicând.
Cred că occidentalul spre deosebire de oriental vrea să explice prea mult refuzând să accepte misterul care face parte din aura poetică a vieții.

Bine ai venit în rândul celor ce îndrăgesc lirica de inspirație niponă!

Poemul tău are imagini frumoase, dar sunt prea disparate. Citind versurile te tot poticnești. Primele două versuri trebuie să fie legate să anunțe tema. Versul trei se numește pivot și face trecerea spre celelalte două versuri care trebuie să concluzioneze ceea ce vrei să exprimi. La tine parcă fiecare vers este separat de restul poeziei. Nu formează un tot unitar din care cititorul să plece cu o imagine. Din tot poemul aș reține 2 versuri: În lanuri bălaie / macii zâmbesc viu. Poți să mai lucrezi la primul vers și la ultimele două și sunt sigură că vei reuși să scrii un poem tanka foarte frumos.

Te rog să nu te superi, dar fiind un atelier literar cred că este bine să spun ce cred eu că este greșit ca să putem trece mai departe și în acest fel să progresăm.

Mulțumesc celor ce au lăsat semn pe această pagină.

Bia, îți mulțumesc pentru poeme. Mă impresionează mult deoarece conțin cuvinte și simboluri care îmi sunt dragi: marea, luna, pescăruși, noapte, amurg. Adevărată bucurie să simți cum depărtările fizice se topesc sub căldura sentimentelor. Prea multe cuvinte mă tem să nu întineze acest moment de bucurie simplă dar cu atât mai intensă.

Sunt detalii extrem de interesante și cel puțin din punctul meu de vedere trebuie să vă mulțumesc pentru acest „duș” de informații despre limba japoneză.Mai ales că în privința acesta limba română suferă de aceeași „secetă” care ne-a cotropit pământul în vara aceasta! Îmi place poemul tanka pe care l-ați postat. Tanka este de fapt poezia națională a Japoniei chiar dacă se scrie mai mult haiku... Am scris o carte de poeme tanka intitulată „ Perle de rouă – Dew pearls” tocmai pentru că tanka este mai permisivă și se apropie mai mult de lirica occidentală. Nu știu cum sună în japoneză acest poem, dar presupun că cel mai bine, mai ales datorită caracterului ambiguu al interpretării pe care-l semnalați și care în mod sigur îi sporește farmecul. Totuși pentru limba română am o mică observație. Este vorba de O oglindă care parcă mă poticnește un pic. Propunerea mea: „Inima mea devine / oglinda cerului” Soluția nu este cea mai fericită deoarece distihul este inegal un pic!
Foarte, foarte frumos! Deosebit distihul de final care cred eu că dă valoare poemului tanka. Așa și trebuie să fie. Inima, oglindă a cerului cu ploaia de meteoriți... Aici se poate vorbi foarte mult despre etern și efemer și despre macrocosmosul oglindit in microcosmos.
Cuvinte puține care spun multe! Trebuie doar să taci și să visezi... Mulțumesc!

Domnul Smărăndescu este membru în Uniunea Scriitorilor din România și unul dintre fondatorii Societății Române de Haiku. Dânsul ține foarte mult la forma clasică a haiku-ului: metrica 5-7-5, kireji și kigo, ca să enumăr doar cele trei elemente de bază. Îmi aduc aminte că a lăudat un haiku în cadrul unui cenaclu. Spre surprinderea mea haiku-ul respectiv eluda legea metricii. Mi-am permis să-l întreb de ce se contrazice singur. A zâmbit răspunzându-mi că în fața frumuseții unui haiku nu ne „împiedicăm” de o silabă! Eu văd acest lucru ca în muzică. La început, ca să poți interpreta lucrări de virtuozitate din repertoriul clasic ești nevoit să exersezi câțiva ani buni niște exerciții tehnice plictisitoare, fără linie melodică care se numesc „canon”. Deabea după ce ți-ai însușit tehnica acestor canoane poți să treci la interpretarea lucrărilor spre care năzuiai de la început. Această etapă nu poate fi eludată, deoarece interpretul se „trădează” pe parcurs. Cam așa văd eu lucrurile și în haiku.
În America se scrie foarte mult haiku modern în formă liberă, „free” cum spun ei. Dacă această formă liberă va avea succes sau nu, doar timpul va decide. Deocamdată americanii sunt cei mai activi în ceea ce privește popularizarea haiku-ului, de parcă ar fi poezia lor națională.
Vă mai spun un lucru. M-am înscris în \"World Haiku Association\" condusă și înființată de domnul Ban’ya Natsuishi. Este japonez și locuiește în Japonia. Printre altele scoate o revistă tipărită care se numește Ginyu. Am trimis la întâmplare cinci haiku-uri legate de florile de tei (una dintre temele mele preferate). Evident că nu am respectat metrica haiku-ului ci doar valorile lui estetice. Nu mă așteptam la niciun ecou din cauza florilor de tei. Știu că sunt prea puțin cunoscute în străinătate și mi-am închipuit că nu vor avea niciun ecou. Deoarece mi-am propus să fiu un ambasador al lor în străinătate, am scris ori de câte ori am avut ocazia despre ele. Această inițiativă a mea se încadra în dorința de a face florile de tei cunoscute și de a le impune ca kigo atât cât se poate. Nu mă așteptam la nimic altceva. Nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit acasă cu 2 exemplare din revista Ginyu în care îmi apăreau 3 haiku-uri. Unul dintre ele este cu litere aldine ceea ce înseamnă că este „recomandat” de domnul Ban’ya Natsuishi. Îl redau mai jos ca să vedeți că metrica nu respectă deloc 5-7-5

Longing song...
lime flowers scattered
on out way

La sfârșitul haiku-urilor mele dânsul face următorul comentariu: I don’t know well lime, but your haiku bring me some good mood. Evident, nu am scăpat ocazia de a-i scrie și a-i explica pe larg despre Eminescu și tei. Îmi cer scuze! M-am lungit excesiv, dar am vrut să argumentez ideea că respectarea aceasta atât de strictă a metricii nu mai reprezintă acum o condiție sine qua non nici chiar pentru japonezi.
În privința limbilor vă dau dreptate în parte. Mie îmi place mai mult cum sună un haiku în engleză decât în franceză. Să ne înțelegem! Nu mă refer la engleza americană care se depărtează de cea britanică prin tot felul de prescurtări care o vulgarizează. Mă refer la engleza lui Shakespeare care sună atât de rotund, plin. Cea americană este mai plată, mai deschisă, cu o tentă vulgară. În privința asta vă dau dreptate.
Franceza are alte nuanțe. Este mai elegantă, mai „literară”, mai deschisă. Îndrăznesc chiar să spun că este mai muzicală.
Haiku-urile sunt „croite” în primul rând pe limba japoneză! Studiind japoneza dumneavoastră aveți posibilitatea de a vă apropia mai mult de „spiritul” haiku-ului de a-i percepe esența... În acest sens mă bucur foarte mult că am ocazia să citesc haiku-urile dumneavoastră, în special pentru că le gândiți direct în japoneză.

Îmi place imaginea din primul haiku. Am scris mai demult un text intitulat chiar „Umbra”. În crepusculul vieții, drumețul merge înainte, dar umbra lui rămâne în urmă. Timpul îl mână din spate, dar umbra lui (personalitatea, sufletul) rămân în urmă lui ca o amintire ce dăinuie mult după dispariția în neant a corpului fizic. O clipă din viață care poate să aibă multe nuanțe și multe semnificații...
Totuși mă „împiedic” un pic în versul al doilea din cauza legăturii țu-și. Parcă mă trezește ceva brusc dintr-o reverie... Știu că ești un adept al formei clasice a haiku-ului și din cauza aceasta ești nevoit să adaugi cuvinte de legătură uneori. În cazul ăsta propun următoarea variantă:

Apus de soare...
doar umbra drumețului
printre palmieri

Am scăpat de verb și adăugând „doar” am accentuat sentimentul de singurătate și implicit categoria estetică mushin.

Și al doilea haiku îmi place, deoarece se încadrează și mai mult în categoria estetică mushin. Matsuo Basho: Pe-acest drum, nimeni / în amurgul toamnei, / nimeni, numai eu. Este singurătatea aceea în care te recompui spiritual ca să câștigi forța de a merge mai departe...

Mulțumesc mult pentru vizită! Între timp am mai învățat și o parte din încercările mele pe care le-am intitulat haiku, azi le-aș încadra la tristihuri în stil haiku.
În privința mea, nimic nu poate sta în calea zborului în toate sensurile...
Mulțumesc!

În primul rând eu vă mulțumesc pentru înțelegere! Contează mult să putem schimba păreri, fără să ne supărăm. Colaborarea este binevenită și ne îmbogățește pe fiecare în parte...

Categoric este mult mai bine. Totuși am o mică observație de făcut. De data asta este vorba de varianta în limba engleză. Nu vreau să fiu infatuată, vreau doar să împărtășesc din experiența mea în privința asta. Acum un an un poem tanka mi-a fost selecționat pentru o antologie care a apărut în America - Fire Pearls. Ca urmare acestui fapt, m-au înscris automat pe un grup google în care se postează numai poeme tanka. Este un fel de cenaclu literar online, doar că nu este nevoie să accesezi site-ul. Toate postările și comentariile vin direct prin e-mail. Este moderat de reputatul columnist Robert Wilson. Cel care este managerul reviste Simply Haiku, cu o binemeritată reputație internațională. Îmi cer scuze că m-am lungit atât de mult cu această introducere, dar am vrut să vă arăt contextul în care s-a desfășurat experiența mea. Evident am postat poeme în cadrul grupului google - \"Tankafields\". Am învățat de la ei că engleza pe care o folosesc când scriu poezie este puțin diferită față de cea colocvială. În cazul de față pentru varianta în limba engleză este vorba doar de versul doi The kissing of the dead leaves pe care l-aș fi scris „dead leaves kissing”. Nu este obsolut deloc greșit felul în care l-ați formulat dumneavoastră, dar ei încearcă să eludeze pe cât posibil genitivul prepozițional, inversând ordinea cuvintelor. De asemenea aș fi renunțat la articol care de altfel nu se regăsește în limba română. În ceea ce privește ultimul vers este de preferat gerunziul – waiting - așteptând. Și am mai observat că ei folosesc în poeme forma await. Chiar dacă în final nu corespunde perfect variantei în română... Oricum a-ți introdus acolo și hidden. Propunerea mea:

Inside the fall down – 5
awaiting secretly – 6
dead leaves kissing – 4

Sunt doar 15 silabe, dar să știți că noua tendință promovată de străini este de a se scrie cu parcimonie de cuvinte. În această variantă ar trebui introdusă și kireji (pauza de sens)

Inside the fall down,
awaiting secretly
dead leaves kissing

Orice traducere este de fapt o adaptare...

Te rog frumos să nu te superi! În haiku-ul ăsta mi se par prea multe verbe. Un haiku evită verbele. Căzând – aştept – mă-ntâmpine. Primul vers este format de fapt din două verbe!! Al doilea vers îmi place foarte mult. Imaginea este frumoasă şi sunt sigură că puţin revăzut va fi un haiku foarte frumos. Eu cred că nu trebuie schimbat decât primul vers. Presupun că nu vrei să renunţi la cădere, pentru că i-ai dat şi titlul acesta. Totuşi un haiku propiu-zis nu are titlu, el surprinde respiraţia clipei, acel moment „aha” din viaţa noastră. Clipa pe care nu o putem opri, dar ne surprinde prin frumuseţea ei şi mai ales prin semnificaţia ascunsă ce o poartă şi aşteaptă discret să fie „descoperită”.

Mi se pare interesantă alăturarea dintre războinic și rouă. Războinicul presupune duritate, forță, în timp ce roua nu sugerează decât fragilitate,efemeritate, amândoi având același destin. Îmi place foarte mult imaginea lunii oglindită în rouă. Luna este sus, roua jos. În afară de asta este și opoziția între ceva trecător și ceva permanent. Luna chiar dacă nu este vizibilă permanent, ea este o constantă în viața noastră. În timp ce roua are viața unei clipe.
Ca să nu mai vorbesc de ambiguitatea versului care este foarte apreciată într-un haiku.

Postarea haiku-urilor și în limba japoneză, respectiv romanji mi se pare de asemenea o idee salutară, deoarece există o muzicalitate a limbii pe care se pliază haiku-ul și chiar pentru un necunoscător al limbii japoneze scrierea romanji îl ajută să descopere această muzicalitate.
Am mai întâlnit pe un site străin această intenție de a posta haiku-uri în mai multe limbi și pot să spun că se bucură de succes această inițiativă. Doar că inițial haiku-ul este scris în engleză, apoi fiecare membru al site-ului încearcă traducerea lui în limba sa natală.

Este mult mai bine și imaginea foarte frumoasă!

Te rog frumos să nu te superi!
Prea multă lumină... Lipseşte tensiunea, contrastul care dă farmec şi valoare unui haiku. Am să mă gândesc la o variantă şi am să revin.

Mulțumesc!
Tot de la Papini mi se trage...„ Omul disperat găsește chiar în fundul disperării sale noul temei pe care să se înalțe deasupra văii plângerii”.