Magdalena Dale

<img src=\"http://i30.photobucket

Poema ta îmi aduce aminte de un loc unde soarele când obosea se îmbrăca în culoarea oranj și se întindea pe linia orizontului pentru a se odihni. Marea, necunoscuta frumoasă din ecuația sufletului său venea încet cu brațe lungi să-i mângâie chipul obosit!
Orice cădere, oricât de perpendiculară ar fi, poate însemna un nou început.

iar dacă în ecuația sufletului x era o necunoscută frumoasă
atunci puteam s-o definesc simplu prin regula de trei simple
ca fiind una dintre acele căderi perpendiculare și spectaculoase
cu care-mi pă(că)leam moartea până la venirea instantanee a luminii
în oranjul puternic vasodilatator

Uneori reușim să păcălim moartea prin trăiri intense, prin clipe pe care le fură eternității încercând să le oprim transpunându-le în cuvinte poetice...
La Mulți Ani, cu multă inspirație și împliniri!

Scuză-mă te rog, se pare că am greșit undeva....
Credeam că reușesc să inserez o imagine!
Îmi pare rău...

photobucket.com/albums/c311/MagdalenaDale/IMG_2159.jpg[/IMG]

Scopul vieții? Din clipa în care ne naștem, nu facem altceva decât să parcurgem drumul spre moarte, dar depinde de noi cum parcurgem acest drum. Este adevărat că nu este alegerea noastră cărarea pe care ne este dat să mergem, dar felul cum o parcurgem depinde de noi. În fața unei boli, indiferent câți oameni sunt alături de noi, suntem de fapt singuri si singuri trebuie să o înfruntăm! Viața în sine este o mare egoistă, pentru că indiferent ce ni se întâmplă nouă, ea merge mai departe fără să țină cont că a căzut o frunză din copac. Ce dacă pentru frunza aceea a venit toamna și ciclul ei de viață se apropie de sfârșit? Va veni din nou primăvara, vor apărea alte și alte frunze, nimic nu ține viața în loc, ea își urmează cursul impertubabilă! Privind de la fereastra unui salon de spital simți foarte acut acest lucru și atunci se accentuează sentimentul de singurătate.
Singurătatea ca un modus vivendi are părțile ei bune, ca orice lucru. Orice anotimp al vieții are parte de lumină și de umbră. Partea de umbră trebuie privită doar ca o alternativă pe care viața ți-o arată pentru a prețui și mai mult lumina spre care tindem fiecare.... Personajul Elena din textul tău este chiar viața care își urmează drumul ei, iar noi uneori sunt simpli privitori la bucuria existenței fără ca sufletul nostru să-i poată simți parfumul. Știi, în motto-ul pe care mi l-am ales spuneam că soarta trebuie învinsă suportând-o, învățând că durerea este o parte a ființei tale lăuntrice și nu te ai decât pe tine, copil bolnav de visuri neîmplinite....
Și de la fereastra mea se vede cum vine iarna, dar mă încăpătânez să văd frumusețea cerului pumburiu, chiciura de pe pomi si crengile goale de frunze și uneori ploaia cerului se strânge în ochii mei, dar nu o las să mă domine și chem din tot sufletul curcubeul chiar dacă este efemer, ca totul în jurul meu....

Îmi plac poeziile vizuale prin plusul estetic pe care-l aduc...
Vizuala ta, m-a dus cu gândul la firele de nisip ce se zbat purtate de oceanul întâmplărilor să se ridice deasupra norilor. Muntele prin forța sa accentuată de simbolul crucii a reușit să se ridice, lăsând norii în urmă, așteptând să-și îmbrace haina țesută cu fir de stele.
Versurile și imaginea alcătuiesc o chintesență a simțirii frumos conturată.

Harpa este un instrument mult îndrăgit de îngeri. Se spune că sufletele rătăcitoare vin în jurul acestui instrument pentru a-și vindeca rănile din trecut, tocmai pentru că harpa este considerată un aspirator al durerii.
În ora de santal literele uitate sunt chemate să se adune în cuvinte croite pe măsura inimii, sălașul viselor și al credinței.

Pentru mine, luna decembrie este luna ce îmi aduce în dar nostalgia vremurilor când lucrurile erau mai simple, îmbrăcate fiind în candoarea copilăriei și mi-e dor de farmecul acela aparte pe care-l regăsesc cu plăcere în textul tău. Chiar în seara zilei de 5 decembrie m-am gândit la ceva asemănător, dar am amânat pentru mai târziu textul, ca să descopăr cu plăcută surprindere, din păcate deabea azi, „Parfum de portocale” postat de tine...Uneori ne întâlnim pe aceeași cărare de suflet și este plăcut să mă regăsesc în rândurile tale. Îmi place cum scoți în evidență nuanțele fine ale sentimentelor și te citesc cu admirație constantă. Se aude deja clinchet de sărbătoare, așa că îți doresc ca sufletul să se îmbrace în bucurie alături de cei dragi!

Mulțumesc pentru „vise”! Pe cel de la 2 l-am cuibărit în suflet ca să-l port cu mine azi.
Pentru 3, un pic pe fugă....

Drumuri fără pași
Azur mărginit de-un alb
Anunțând toamna

A funcționat mura! A intrat direct în gură!
Mă grăbesc și nu sunt atentă!
Așa am să fac pe viitor.
Îți mulțumesc pentru lămurire!

Maria, mulțumesc pentru informație!
Este un moment de bucurie când sunt remarcați oamenii cu care ai avut șansa de a comunica prin intermediul scrierilor postate pe site.
Felicitări tuturor celor ce au fost publicați în reviste, succes mai departe....

Voi avea mai multă grijă... Uneori cad în banal, cred că ar trebui să meditez mai mult la adâncimea infinită a clipei efemere....

Nici vorbă de supărare, dimpotrivă mă bucur atunci când mi se atrage atenția unde greșesc...
Ai dreptate, sunt prea explicit descriptive, ar trebui să mă ajut mai mult de sugestie.
În mod sigur varianta ta este mult mai reușită!
Cu sfatul tehnic m-am cam împotmolit, pentru că la topica nu-mi apare și opțiunea haiku, ci doar poezie, dar probabil am greșit ceva, deoarece am văzut că tu ai scris așa cum m-ai sfătuit pe mine!

Știu ca una din regulile unui haiku este de a evita rima...

Promoroacă grea
Scârtâind neaua sub pași
Geamul aburit

Chiciură pe crengi
Basme îmbrăcate-n alb
Gerul din ajun

tot mai departe ca umbra corabiei
fără destinație
privesc înstrăinată
pământul cunoscut alunecă între valuri
tot mai mulți se duc
tot mai puțini așteaptă
nimeni nu ține de urât nopților


Uneori valurile sunt senine limpezind, alteori aduc la țărm multă tristețe plină de mâl...
Așteptarea cere perseverență, iar ca să ții de urât nopților din ce în ce mai reci face dovada unui adevărat curaj! Îmi plac apele tale, senine sau triste, ele au profunzime și o sensibilitate aparte.

Roiuri de gânduri într-un vârtej auriu de toamnă....
Ai dreptate, cuvintele sunt de prisos!
Foarte frumoasă imaginea ta, mulțumesc mult!

O poezie scrisă din sufletul tău frumos! Ești de admirat pentru că ești printre puținii români care își iubesc țara și nu îți ascunzi rușinată acest sentiment...
Dacă destinul ar fi fost mai blând cu poporul român poate azi nu ar mai fi fost : Un ins cu chipul aspru, chinuit/Și cu speranțe, veșnic amânate?
Ai dreptate, ne aducem aminte de soarta țăranului român doar din patru în patru ani, când avem nevoie de alegători.....
Atât de hăituit în spațiul fricii
Lipsit de legătura cu pământul
Durerea lui se află-n edificii
Ce-i vor înnobila în veci mormântul.
Și eu mă întreb, draga mea, așa retoric, oare la ce-i mai foloșeste monumentul?
Vorbele anticilor au rămas celebre prin înțelesul lor profund și citind poezia ta gândul m-a dus către Cicero, care într-unul din discursurile sale a exclamat: „O tempora, o mores!” pentru a sublinia marasmul societății în care trăia și care din păcate se potrivește foarte bine și vremurilor în care trăim acum ...
La mulți ani și ție și tuturor românilor în orice colț de lume s-ar afla!