Magdalena Dale

Îmi place simbolul merelor roșii. Altfel nici nu se poate! Copilăria are nevoie de mere roșii și de vrăbii... Mă plimb și eu printre ele și intru în fiecare cameră... Special ai ales lumina caldă a gutuilor pentru camera în care îți aștepți oaspeții. Ea reprezintă pentru mine lumina care te caracterizează.
Poemul tău răspândește un parfum cu tente proaspete, așa cum sunt sufletele copiilor când încă nu au cunoscut nimic din ceea ce înseamnă mâlul existenței cotidiene...
Cuvântul tău are putere de evocare și mă transportă din păcate vremelnic în lumea de basm a copilăriei. Aș vrea să mă strecor în poemul tău pierdută printre miile de fluturi, să mă învârt în jurul merelor roșii și să rămân în lumea lor feerică...
Îți mulțumesc pentru această evocare!

Îți mulțumesc că ai vibrat la ora ceaiului...
Uneori tăcerea vorbește mai mult decât orice alt cuvânt. Simți cum aerul vibrează în jurul tău, privile se pleacă și cuvintele devin de prisos.
Însingurarea este altă poveste. De fapt cred că niciodată nu suntem singuri. Mereu ne putem întoarce în noi înșine, acolo unde clipele fermecate nu mor niciodată și pătrează căldura gesturilor sau a privirilor...

De fapt cred că este asumarea singurătății ca pe un modus vivendi... Și poate că nici nu este prea rău, cel puțin din punctul meu de vedere. Poate tocmai această asumare te face să te simți liber, să-ți câștigi demnitatea de a accepta ceea ce nu poate fi evitat. Dar, oare chiar toate cheile se potrivesc și poți să deschizi fără scrâșnire ușile? Pentru Goethe concluzia finală a înțelepciunii este că libertatea și viața sunt meritate doar de acel care trebuie să le cucerească în fiecare zi.

Deosebită seria vizualelor tale! Felicitări!
Marea liniștită, cu norii aurii deasupra, pacea înserării și visez...

Twilight-
the whispers of the sea
like a calling …

Lumina din suflet învinge întotdeauna apele negre ale vieții și nufărul plutește mai departe plin de puritate și poezie...



Poezia lui Blaga spune tot...

Spune-o-ncet, n-o spune tare.
Iată-aceștia suntem noi.
Când e singur fiecare
Sufletele nu-s cu noi.

Stăm alături, eu și tu?
Sufletele noastre sunt în noi
Când suntem doi.
Altfel nu.

Poeții mari sunt generoși, poeții mici sunt invidioși,
Eu ce fel de poet sunt?

Uite, eu nu sunt invidioasă cu toate că...
Și ce dacă „universul” meu este considerat desuet într-o lume tot mai grăbită și indiferentă față de ceilalți? Nicio problemă! Rămân constantă față de mine însămi încercând să-i înțeleg și pe ceilalți...
În cele din urmă poezia de inspirație niponă este un modus vivendi, deoarece izvoarele sale spirituale se regăsesc în shintoism, confucianism, daoism și buddhism.
Mă regăsesc în vorbele lui Nichita Stănescu: „Eu sunt o pată de sânge care vorbește”.

Mulțumesc pentru exercițiul pe care mi l-ai prilejuit!

Șoapte... În liniștea albastră a nopții, un pahar de șampanie, o țigară de foi. Eu cred că șampanie din pocal este suflet efervescent al femeii.

dimineața-i departe
ce există acum nicicând nu va mai fi
să feliem această noapte
s-o aruncăm în mare
și toate istoriile
arheologii

Ultima strofă o iau cu mine ca să visez la toate feliile de noapte pe care cine știe pe unde le-am risipit...


Un poem de suflet, realizat foarte frumos, subtil, intuitiv, așa cum cred eu că trebuie să fie o poezie.

Mie chiar titlu îmi place! Face parte din farmecul exotic al poemului. O atmosferă plină de simboluri. În dulceața zilei care se naște, nu întâmplător pescarii se întorc cu peștele roșu și perla neagră. Crabul nu mușcă picioarele obosite, doar se ascunde într-o urmă de pas. Tot acum se trezește și Jasmine, stăpână peste pacea care domnește peste tot. Ea comunică prin cânt cu natura perfect.

La malul mării;
cu o trenă de fluturi
albastru cântec
în mireasma de cafea
doar un policandru de foc

Sunt cuvintele tale care au rămas în inima mea!

Bine ai revenit! Îmi era dor să citesc rândurile tale rafinate încărcate de semnificații...

În primul tristih fiecare vers conține un kigo! Ghiocei înseamnă primăvară, nu mai era necesar să specifici lucrul acesta în ultimul vers.
Variantă:

Răsar ghiocei;
în iz de pământ reavăn
smocuri de iarbă

Căderea frunzelor este kigo de toamnă. După mine și ploaia măruntă este specifică toamnei...

Două frunze-n vânt
taie ploaia maruntă -
geamul aburit

Erika, îți mulțumesc pentru felul în care ai \"descifrat\" cu inima textul meu! Ceea ce-mi place cel mai mult la lirica de inspirație niponă este puterea de sugestie. Tăcerea încărcată de sensuri care însoțește un ceremonial. Ei văd acest ceremonial ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” ikebana, „calea caligrafiei” shodo, „calea poeziei” haiku, „calea sabiei” kendo, „calea ceaiului” chado. Îmi sunt dragi simbolurile, care cuprind în ele esențe, așa cum ai remarcat tu... Ai ales fragmentul care de fapt este cheia textului. Toată „ceremonia” este între două persoane care doar intuiesc ceea ce nu îndrăznesc să spună. Tăcerea aceea încărcată de vibrații când gândurile prelungesc gesturile și totul te învăluie pentru a te înrobi...

Maria, îți mulțumesc pentru comentariu și pentru haiku-uri. În primul haiku îmi place mult trandafirul care ține companie în cana de alături celui ce își bea ceaiul în tăcere...

Aburii de ceai
și-n cană inima mea;
gerul de afară

Lângă samovar
vechile cești golite;
o reverență

Doru Emanuel, bine ai venit la ora ceaiului! Ceaiul japonez se bea într-un fel de bol de porțelan fără toarte. Sunt o băutoare constantă de ceai verde. Ceaiul pe care l-am băut atunci avea culoarea caldă a chihlimbarului, din care se fac bijuterii atât de frumoase...
Frumoasă comparația ta cu mierea. Ai dreptate strânge în ea căldura și aroma verii în toate sensurile. Îți mulțumesc pentru semnul pe care mi l-ai lăsat!

Conturul negru evidențiază miezul de foc al cuvântului.

el îmi desprinde noaptea oameni din ochi
să pot exista
fără sentimentul crud al neîntoarcerii

Mie tocmai ultimul vers îmi place cel mai mult! Dubla negație nu „răsucește” sensul, pentru mine îl adâncește... Rana neîntoarcerii este totdeauna adâncă și crudă!

Îmi place textul pentru că este construit simplu, fără balast, dar în același timp are un mesaj puternic, chiar din titlu „toți avem semnul”. Poate totuși sunt mai multe semne pe care le purtăm în noi, chiar dacă unul dintre ele este mai pregnant și comun pentru toată lumea...


Luna pare nebună. Face dragoste cu toate semnele noastre. Apoi ne naște din burta ei strălucitoare. Ne învață să iubim. Să fim lighioanele ei. Suntem.

Pentru cei ce reușesc să învețe de la lună se mai adaugă un semn ca un stigmat într-o lume tot mai indiferentă!

Cel mai mult îmi plac ultimele două. Remarc imaginea poetică a puiului de cerb rătăcind în inima pădurii de vise culese din firul ierbii. Foarte frumos!
Pentru ultima, în versul trei, cuvântul „zgomot” rupe un pic reveria și de asemenea se poticnește un pic în cei doi de „n” succesivi. „nu-i nici” .
Poate:

răcoarea nopții
în trunchiul sălciilor
e doar tăcere -
pe oglinda lacului
doarme floarea de lotus


Te rog să nu te superi, știu că este foarte ușor de criticat și foarte greu de realizat...

Trecerea prin nesăbuințe și pojghița de sare a lacrimilor sunt trepte inevitabile și necesare în drumul cunoașterii în toate sensurile. Rădăcinile ne sunt hărăzite cu mult timp înainte de a primi viața terestră și în fața acestei „întâmplări” nu avem nicio putere. Eu cred că titlul ales pentru aceste pagini de jurnal \"scorțișorul\" este foarte sugestiv. El este esența, ceea ce dă aromă și sens întâmplării de a fi un intermezzo terestru într-o spirală infinită.
Este un poem în proză, o incursiune în labirintul lăutrinc al căutărilor esențelor poetice și nu numai...

Vânt lin pe trestii-
peste razele lunii
apa râului

\"Briză pe trestii\" nu-mi sună prea firesc, iar în a doua variantă primul vers este stricat de acel „un”!

Se face o apropiere între vânt lin și apa râului, ca și între trestii și razele lunii. Din această cauză mi se pare mai potrivit râu în loc de cascadă. Desigur că în final tu hotărăști ce variantă vrei să alegi.

Este mult mai bine.
În varianta pe care ți-am propus-o am făcut totuși o greșeală... Prea se repetă „pe” . În varianta mea: pemaluri, pe albie și la tine la fel acum: pe maluri, pe copaia! Poate mai bine în...

Trestii pe maluri;
în copaia râului
razele lunii

Te rog frumos nu le mai pune nici măcar subtitlu. Un haiku nu are titlu. Poți să grupezi sub un titlu doar o secvență haiku.

Ai dreptate în privința inițialelor, ele se subînțeleg. Am corectat. Mulțumesc!

Poemul în lanț reprezintă de fapt un dialog poetic în limitele unei teme asupra căreia cad de acord autorii. Tehnicile care stau la baza poemelor în lanț sunt: asocierea, integrarea și progresia. În desfășurarea dialogului poetic ceva se păstrează și ceva se schimbă.
Cuvântul renga înseamnă cărămidă, aici având sensul de poem în lanț. Poate fi asemănat cum spune foarte sugestiv poeta Manuela Miga cu „tehnica domino-ului, o jumătate de piesă e la fel cu cea de care se atașează cealaltă spre a se putea progresa către o altă asociere”.

Mulțumesc pentru prezența ta aici!

Un poem în care nimic nu mai are nume și rămâne doar aceiași căutare de tine în apa oricărei iubiri
Ne prăbușim cu toții, inevitabil spre ceea ce ne-a fost scris încă de la început prin condiția noastră umană. Deosebită mi se pare imaginea unui drum străjuit de stânci cu un călător singuratic sfărâmând cu îndârjire de ele neputința.

să te adun așa târziu din viața altor vieți


Tare frumos văd eu versul ăsta. Risipim clipele vieții noastre pe alte drumuri și uneori nu ne mai putem întregii deloc pentru a merge mai departe!

aleg câteva poezii sting lumina
iar când nimic nu mă mai cheamă din viu
plutesc în golful ochilor tăi

închiși

Aleg strofa asta și cu ea în brațe străbat marea cenușie cu dorința de a ancora un vis în adâncul unei inimi... deschise!

Printre atâția spini două flori alăturate...

O poezie a însingurării, realizată într-un mod deosebit. Are manșete roase, semn cât este de mult purtată. Dar, tu stai un pic detașată (picior peste picior) și spui un nu hotărât (accentuat prin repetarea lui de la începutul fiecărui vers) implicării. Remarc nostalgia după alte vremuri când oamenii erau demni și aveau piramide în cord.

ce mai contează
unul de o parte a inimii
altul de cealaltă parte
ne imaginăm că trăim și ne scriem uneori poezie
sau așa a fost să îi fie numele


Această ultimă strofă mi-o pun pentru azi în buzunarul de la piept.
Și totuși uneori contează dureros de mult...

Îți mulțumesc pentru prezența ta în pagina mea. Sunt măgulită dacă tu consideri că am surprins bine natura și în rezonanță sufletul în plină toamnă...