Drumul spre cer

Drumul spre cer e unul din clișeele mele preferate. E durerea difuză de pe șoldul drept Acolo unde mi-am tatuat vrăjitoarea când eram foarte tânără. Sau toate poemele mele dictate de Alexei Poetul meu inventat care îmi ține locul la dealul cu muzele Și mă spală de vina de a iubi uneori metafora mai mult decât pe fimea. Drumul spre cer e atunci când merg într-una prin orașul acesta din Nord Și-n gând un înger bizar îmi șoptește despre fetița din mine Până când îmi dau lacrimile pe stradă Până când lacrimile devin hohote Iar trecători întorc capul cu jenă. Drumul spre cer e și când iubesc cei mai improbabili oameni Al căror dubii existențiale mă fascinează. Și după ce ne facem rău Pentru că ne-am oglindit prea adânc Tot drumul spre cer devine biserică și rugăciune Pentru iertarea fuziunii. Drumul spre cer e ceea ce știu să fac. E felul în care mi organizez universul. E felul în care mă apucă revoltă în nopțile în care cerul e doar un capac Pe care nu-l mișcă nici un vis nici o aspirație. Drumul spre cer e terapia pe care o fac Analist și analizat Schizoidia de bază a societății noastre. Cărțile citite. Dansul din zori Când trupul meu se împreunează cu dorința de a rămâne în viață. Drumul spre cer e cotidianul Din care extrag substanța dulce amară a înțelegerii Pe care apoi o transform în cerneală Dar mai e și paieta verde din ochiul poetului Cod secret al destinului. Drumul spre cer e și iarbă fumată Cu care forțez porțile percepției. În care mi pierd memoria imediată Și-mi ascut somatizările fricile și extazul Urbanitatea și iconografia ei feroce. Drumul spre cer e corpul care îmbătrânește Rămânând tânăr pe dinăuntru. Sunt sânii și coapsele și ochii alungiți că un fluviu Pe marginea căruia visez la o altă lume.