Jurnal
spovedanie
1 min lectură·
Mediu
el are un delir de grandeur
o ură ca o mirodenie exotica
un miros altul
o limbă scrisă direct cu ochii
el râde atunci când nu ascultă cu nările unui animal la pândă
freamătul nopții
eu am albeața insuportabilă a foilor nescrise
o luciditate stranie care mă ține departe
un corb tăcut cu pliscul de argint
pe umărul stâng
pe amândoi ne caută duhovnicul
avem zi de zi programare la el
uneori separat alteori ne ținem de mână
o pecete verde urcă spre gură
satir ruginit îi râd în ureche
nimfă nebuna fecioară si scrib
urlă noaptea și-i frig februarie
nu coboară în pântec
011967
0
“Albeața insuportabilă a foilor nescrise”, devine, prin așteptarea obeză, bulimică, o gură sinistră ce tot crește și începe să urle, de aceea îi punem bandă adezivă din cuvinte, și în tăcere se naște poemul.