când moartea roade-n burta verdelui

copacul de la poartă își ia în fiecare zi adio rupându-și de la gură câte o frunză-ngălbenită cu care-mi scrie noi povești în colbul curții ciorile se cațără pe o creangă alungată-n moarte ciugulind tăcerile cu nerușinarea viului prezicând următoarea exticția de toamnă leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături numai că umbra a murit cu mult mai înainte melcii ronțăie iarbă, limacșii rad viul de la rădăcină iar păduchii verzi cad cu tot cu scheletele frunzelor umplând pământul cu rugina verdelui pământul știe că-i moare viul verdelui dar deja s-a obișnuit cu ideea pierderii și ca să-și ascundă spaima a inventat primăvara