casa labirint

revin de unde am plecat același cuvânt prins acum într-o altă frază departe de semnificația de-nceput să ridicăm o casă din cuvintele noastre răsunau îndemnuri la fiecare colț de revoluție acolo unde sângele se-nchega a zidire și nestatornic în supușenie treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor și vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperitățile am pus ici colo câte o cărămidă dar meșterii nu mă prindeau în nici o echipă și-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor urmele mele pecetluiau porțile și nimeni nu putea trece dincolo de mine nici măcar vorbele măcinate de vânt scuipările lucrătorilor și meșterilor îmi zideau umbrele fără a reuși să mă jupoaie de starea ultimului cuvânt când vreau să mor picioarele mă poartă către aceleași cuvinte prin care cad în lume nou născut viața mea se ridică, abur, deasupra zorilor și mă ascunde de furia celorlalți în labirint de rouă „să plângi copile, să nu ții în tine”