nostalgia pietrei lustruite

masa la care m-am așezat era tristă toate serile umede i-au căzut în picioare cariindu-i puținele vise barca a putrezit așteptând evadarea funia s-a scufundat încet încet tot mai departe de lumea dezlănțuită fluviul se uită lung la mine nu-nțelege zborul arcuit al migrenei ce se afundă printre suflete de gheață masa la care m-am așezat tace ciugulește alături de mine din carnea peștelui mult prea mare pentru semnele scrijelite în os corul celor răpuși de chemarea sângelui își leagănă tăcerea printre faldurile-nserării ascunde Luna în cerc de jar mocnit un ultim val se târâie sub masă prelinge fărâmele de tăcere și cu un suspin se trage pe-o parte cuibărindu-se-n stuf