două palme au strivit o aripă în zbor

iubește-ți aproapele ca pe tine însuți îmi repetai de fiecare dată iubirea era transpirația din palmă și rana de sub pleoapă cu toate că iubeam cu disperare nu creștea nici o privire nici o vorba bună pe care să-mi las capul pietrele purtau urma somnului și tăcerea răsăritului mângâierile mele rănesc iubirea crește coroană și ochiul sângerează spini fântânile își strâng apele-n tăcere și-așteaptă în palma stângă-ați țintuit înălțarea inima are un alt diapazon sunetul iubirii rănește mâna dreaptă, prinsă sub avalanșa cuvintelor se răcește a moarte zborul își pierde aripile sub greutatea întrebărilor iubirea aproapelui, izvor ce se zbate sub apăsare își poartă malurile sterpe pe trepte de cer umbrele se-mbracă în tăcere și pornesc colindul singurătății degeaba repet: sunteți dumnezei! pietrele neîncrederii sunt armele lapidării ce strivesc aripa