Din casa bunicilor

SânPetru și Dumnezău coborau ades la taifas și Buna avea pregătită mereu odaia mare era locul în care lumina se strecura prin geamuri și icoane cernând și poleind tăcerile aici, aerul avea gust de Duminecă și aromă de busuioc în colțul mai întunecat, pereții se ridicau în capul oaselor având grijă să nu strice paturile înfățate înveșmântate cu in alb și-acoperite cu velințe învărgate și-amîndoi purtau cu grijă chipuri liniștite aduse la mal din negurile timpurilor străjuind conclavuri de taină de pe sub paturi se rostogoleau în toate părțile flori prinse în urzeală să nu le spulbere țiuitul timpului și răsuflarea amintirilor aerul se clatină privind cu jind scăunelele închinate în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh și-adunate jur împrejurul rotundului mesei joase bogat altar și luminos jertfelnic ulciorul cu apă, mereu proaspătă, reînnoită străchinile smălțuite urmate îndeaproape de lumina crudă a lemnului de tei scobit în căuș sfios, virginal toate-așteptând cuminți a nerostire și a oftat în zi de sărbătoare. odaia răscolită de atâta lumina se trage sfioasă în colțul dintre ferestre să-și treacă pleoapa cu ștergarul cloșcă ce strânge sub aripi de taină și tămâie sfinți osteniți și salcie în cercuri aici, candela veghează la liniștea nopților și toarce fir subțire de lumină când tremură mușcatele din geam ferindu-se îmbujorate e semn că pogorât-îi printre noi și-i timp de judecat și de întrebare și Buna spune cu toată tăcerea ochilor albaștri ba de una ba de alta despre grâul copt și rodul de pe crengi ba că nu plouă, ba că-i înnorat că viața-i cum e ea și Doamne... dar n-a mai întrebat... ziua plânge prefirând boabele-nșirate pe-un fir de rugă susurată buzele ei mărșăluiesc în tăcere și cern în tăcere toate întrebările măcinate seară de seară iar eu abia mai port îngreunate pleoape și plec să caut vise-ncondeiate