Viața în Dumnezeu este o \"moarte\"
în lume, o detașare statornică
plină de duh, de iubirea Lui cerească
și de toată nostalgia iubirii Lui pentru noi.
Dacă ar exista un acces direct
la bucuria
Simt cum îmi pierd sufletul,
cum cad vibrațiile fizice și cum
mă topesc gândurile unor
melodii interioare, triste și sceptice.
O părere difuză, o stare indescriptibilă
mă reduce la stări
Nu mă feresc să recunosc că,
într-adevăr, puteți face multe
împotriva mea. Mă puteți lovi,
mă puteți sili să îngenunchiez,
mă puteți arunca în șanț,
mă puteți scuipa, mă puteți
purta într-o
Am fost prins plângând
de întuneric, lacrimi
și singuratate.
Am fost prins plângând
în noapte, în zi, amurg
și ploi.
Am fost prins plângând
de mine, de mirarea mea,
duioșia mea...
Am
De-aș avea dragostea ta în palme,
te-aș dezmierda și nu ți-aș spune \"adio\"...
Și de-ar fi să cad în umbra-ți,
la picioarele-ți aș sta zăcut
mi-aș mărturisi cuvântul,
dragostea, tot ce ți-aș
Plouă! E atât de bine când plâng
și sufletu-mi e cimitir de lacrimi
și n-am povață îngropată-n mine,
ci doar gânduri de singuratec!
Plouă! E atât de rău când râd cu lacrimi
căci nu știu de
Și stau așteptând în urma-ți solitară,
în pașii tăi ce limpezi ei pășesc,
timidă ești, timid îți este gândul,
în preajma mea, tu, veselă precum ești;
Și nopțile ce ne-au ajuns din urmă
lângă
Retrăia senzațiile celor dintâi emoții
și sărmana ei inimă strânsă înflorea de iubire.
Un vânt cald îi mângâia obrajii; zăpada
se topea, picurând strop cu strop
pe firicelele de iarbă atât de
Era o furtună continuă
care aduna pe cer norii
întunecați, mereu gata
să rapună o tristețe.
Uneori ploaia e subțire
și deasă, fără să se oprească.
Atunic, cerul are o nuanță
uniformă, și e
Tu și eu, atât mi-aș dori.
Eu, o adiere de vânt în calea
trupului tău...
Tu, un surâs efemer
în calea lacrimilor mele.
Tu și eu, atât mi-aș dori.
Eu, o lacrimă ce-ți va unge
obrazul tău
Și privindu-ți aripa,
da! aripa ta cea frântă
care a orbit în lumina lunii...
Da! Eu, eu care plutesc în adiere
și spunându-mi clar că văd adâncuri,
adâncuri solitare putrezite-n
Erai atât de jovială când te-am văzut,
cu părul tău camuflându-ți umărul...
Mică, plimbându-ți inima prin mijlocul unui
câmp de flori, zâmbeai solitară
Dormind lângă o inimă frântă e ceva
Oricât
mi-a
fost dat
să-ncerc,
drumul
mi-a fost
pecetluit.
Glasul,
imaginea,
zâmbetul
și plânsul
nu le-am
uitat
la drum.
A fost unu,
doi și trei,
trei, doi
și unu.
Acum sunt
Am vrut să înfloresc, să zâmbesc,
dar pot înflori în melancolie?
E ca și cum a privi nu mai e privire,
ci un straniu sentiment de uimire.
Deodată aflu că vorbesc. Brusc,
vocea suav îmi cântă,
Când chipul tău e plâns de lacrimi
se ivește a fi o fereastră
umezită de stropii unei ploi.
Când ochii tăi afundați în lacrimi,
se ivesc a fi un lac de flori.
Când mâna te firav mă vă
Zbor în legământ,
în zare de azur,
în lume vidă și legănată,
solitară, estompată...
Plutesc ca un nufăr,
ca un cuvânt rostit,
ca un sunet de vioară,
ca o aripă în vânt.
Sunt în
Tu stai în lumină,
eu zăbovesc în neant
și-n dulcea mea povară
spre tine mă înalț.
Tu stai în lumină,
eu cânt acolo unde sunt
și-n gând, scrâșnire
și-n uitare, te văd plângând.
Tu stai în
Trezit într-o atmosferă înlăturată
de visuri, gânduri și dispreț-
sunt cel ce moare-n fiecare noapte,
amurg al gândurilor ce apun mereu.
Dilemă, stare, nevoi și ceață
toate-s vii în drumul
Afară e cald! Soare, păpădii,
insecte și cântece inefabile.
Totul e atât de senin, atât
de sensibil și suav încât
nu-mi pot regăsi starea mea
de om solitar, pesimist și incolor.
Existența mea e doar o coborâre în infern.
Un salt în rău, un salt mai jalnic decât cuvântul.
Existența mea e doar o urmă lăsată-n spate,
o urmă spulberată de vântul unui amurg.
Mi-aduc aminte:
Cad frunze și înfloresc
muguri pe ramuri
solitare, solitare, solitare.
Renasc primăveri
și câmpiile
se înverzesc
ca mătasa broaștei verzi,
verzi, verzi.
Mi-aduc
Prieteni, m-ați întrebat cum
m-aș putea rătăci într-un viitor
mai diminuat decât prezentul, mai
antipatic decât trecutul și mai
prezent decât prezentul.
Poate că acest lucru îmi este
M