și Sahara ne săruta

cuminte, te-ai adăpostit în visul meu și m-am trezit cu poftă de toamnă târzie, de paltoane și măinile noastre ascunse una-ntra-alta

ne plimbam amândoi în fotografia veche a unui parc din copilăria mea

aveai cei mai mari cei mai cenușii ochi care mi-au trecut prin suflet și-un fel al tău de-ai purta

cu nonșalanța elegantă a oamenilor triști și frumoși.

era visul meu și nu puteam decât să mă îndrăgostesc de tine.

m-ai sărutat

un pic derutat, de parcă era prima oară când ai fi făcut cunoștință cu sufletul unui străin

și gura mea a devenit de la sine doar o altă răsuflare a ta, repaosul mut al gândului că niciodată a devenit un cuvânt de neînțeles

așa cum de neînțeles ar fi fost ne-întâlnirea noastră.

am știut că visez atunci când mi-ai arătat cerul de-un rece aprins

atât de alb de parcă fusese construit peste noi și

fără să vreau te-am privit cu neîncrederea cu care te privesc în lumea în care trăim

și toamna s-a pornit amenințată cu toate frunzele și culorile ei într-un tempo nebun între tâmplele mele

am știut să te imaginez cum îmi mai zâmbești odată, a dojană,

a la revedere în mijlocul unui vis și-a unei sintaxe complicate din categoria “dar dacă”

și-atunci, abia atunci, mi-a năvălit conștiința prin vene și artere

panicată

de-un dor fără nume, fără realități, indecis.