Până când să nu mai trăiesc?

te-am așteptat anotimpuri întregi și-a venit vara

cu pașii de praf, de moloz de pe străzi, cu tălpi negre de soare și oja sărită pe unghii

probabil din cauza mării sărate, pe care n-am apucat s-o sărut anul ăsta.

m-a cuprins o moleșeală totală, de fruct copt, pârguit,

o căldură sufocantă mi-a aspirat toată dorința de-a trăi

sau, scuze, cred că ai fost tu ăla

m-am împotrivit plimbându-mă tot desculță prin ploaie până ai secat și norii

și mie tot îmi ardeau tălpile.

stăteam într-o zi pe trotuar, așa, fără nici un scop, aș fi băut apă dar doar îmi plimbam degetele pe buze

te-așteptam cred și-atunci dar cu melancolia cu care aștepți toamna

ca atunci când râdeam nebunește sub culorile ei și șoselele erau două dungi albe, marcaje ce despărțeau râsul meu de al lumii.

mai fericită atunci, cu altcineva, decât pe trotuar, ținându-ți de mână absența.

nu mai vreau să-mi umezesc buzele când pot bea fluvii întregi. e dreptul meu

până când să nu mai trăiesc?

toamna și eu...aceeași nevoie de a începe.