Luminita Suse

Oh, ce avem noi aici? Un nexus sentimental, acelasi care scria odata despre literele lui NICIODATA... intr-o clepsidra rasturnata intre 9 si 6.

Eu am facut atac de cord de la prima strofa, restul am citit cu mare durere pectorala. Iubirea e conventia suprema?!?! Casatoria, sexul, da, le putem defini drept conventii dar iubirea nu se circumscrie conventionalismelor pragmatice, nu este un experiment de comun acord, ea se intampla independent de convenientele noastre rigide ce ascund teama de nepravazut(daca e adevarata, evident)iubirea este imanenta firii. Nici macar nu se poate defini complet. Jonglam cu aspecte ale ei si desigur le includem in tranzactiile noastre zilnice. Poate gresesc eu, naiva. Poate te referi la un anumita nuanta ori manifestare a iubirii. Scuze, atunci.
Noul tau stil in rima alba ma nedumereste, da-mi timp sa ma obisnuiesc...

Nu pot spune decat: place!

Dintr-o data mi-amintesc toata copilaria, umblam desculta si descopeream stele in tarana cerului si in cristalele pamantului. Ploaia era un releu de teleportare a izvoarelor cosmice. Oglinzi pulsau in cosmos si valureau pamantul cu imagini secrete despre locurile unde voi ajunge intr-o zi. Pleiadele gravitau nevazute in jurul unui focar, ochiul stang sau cel drept, depinde care era neacoperit de vreo eclipsa de-a lui Mos Ene.

Unele mirari dor. Unele dureri vor sa ramana mute. Unele vise nu vor sa se desparta de Pamant. Abia acum am descoperit textul tau. Si acum imi pare rau. Doamne, cum ne mai risipim in capcane materiale si uitam de aspiratii esentiale!...

Cu intarziere, dar mai bine mai tarziu decat niciodata: bine ai venit! Si... pazea ca am inceput sa-ti citesc textele!
Dom\'le, ai grija la umar ca nu vrem sa te loveasca un fragment de cometa in loc de un meteor, ce o Tunguska #2 ne trebuie noua?!?! Si daca ai pomenit de Orion, nasa mea astrala, m-ai dat gata, arunc cu steaua! Ia uite, ce mai latra Canis Major gravitand in jurul cozii pentru ca m-am ascuns intre Sirius A si B... Cocosii au inceput sa cante in miezul noptii, cica steau mea are acelasi albedo ca steaua Canopus... Sa-ti poarte noroc!

Citeam zilele trecute o poezie a ta ce mi-a atras atentia, avea titlul pasarea cetii. Apoi am citit celelalte texte ale tale si nu am mai avut timp sa comentez, era tarziu. Mi-am propus sa revin altadata la textul care mi-a placut cel mai mult dar azi am intrat in panica: sunt cateva poezii care au acelasi titlu! Care din ele e? In fine, noroc ca nu ai multe texte, deocamdata, iata l-am gasit! Nu se poate sa le dai titluri diferite sau cel putin sa le pui un numar ca sa pot spune macar: toate poeziile lui sunt bune, dar pasarea cetii numarul 12 este favorita mea!

Da, o definitie frumos realizata liric si exhaustiva - nu stiu ce s-ar mai putea adauga.

Lucrurile stau în felul următor. Am tradus trei tăblițe de lut nears găsite la Balta Albă. Erau lipte așa că le-am muiat în apă. Fiind nearse, una din ele a cam curs motiv pentru care cuvinte din primul postulat au căzut în celelalte două. Azi m-am uitat pe tăblița a treia și am descoperit că armonii raționalizate sub tâmplă ori derivate din inimă ar putea adăuga claritate semantică ideii de convorbire circumscrisă rațiunii sau dezvăluită din suflet. Cum șansa ca marțienii să aterizeze pe pământ este 1 la un milion, dar uite-i că deja printre noi sunt, așa și unora care suferă de lipsă de comunicație li s-ar putea întămpla convorbirea cu șansă minimă i.e. șoapta.
Magule sunt emoționată de comentariul tău. N-am uitat ce am promis, dar timpul...
A nimănui, m-ai făcut să mă simt a cuiva cu stea în frunte. Mulțumesc!
Fewery, darling. Când doi oameni nu (mai) au ce comunica dar se tot străduiesc să mențină verbal niște aparențe cum crezi că le sunt dialogurile? La celelalte întrebări ale tale am răspuns mai sus. Recapitulând pe scurt, cu mintea și sufletul comunicăm.

Gavroche - într-adevăr, poezia e circulară, finalul explică primele versuri.
mae - e vorba de nostalgia apelor adânci ce și-au pierdut puterile dominatoare asupra pietrei ce-am fost si voi fi
pan, amaraminda - sunt onorată
inorog - caut Fulcanelli pe Internet, bibiloteci si in librarii...
mirador - da, dar cum altfel e acest albastru decât eminamente aerian? iar umbrele corpurillor noastre nu sunt, în antiteză, reci? Hmmm, poate verbul a năpârli e neinspirat, mă voi gândi la un înlocuitor.

Ah, timpul... profesorul nostru favorit!

Mi-a placut mult poezia ta. Doar doua versuri imi par banale, primul prea explicit, iar al doilea prea des folosit in poezie, \"extenuat\" dar departe de fi fost epuizat:
Tot universul nostru de iubire inchipuita...
Uneori as vrea sa am aripile tale

Sorin, Horia, bravo!

Recunosc sunt aici din cauza comentariului tău. Doresc să-l citez în volumul meu de poezii, îmi permiți?
Despre poezia ta voi comenta după ce îmi spui dacă Sarmis are vreo legătură geografică cu Sarmisegetuza ori Sarmizegetusa?

Revin, pentru strofa a doua rearanjată:

Putrezesc cuvintele în mine
apa lor mușcă din vise
Statui de speranță lucrate-n mister,
Pe note cu gust de pieire,
Cântă demente, un ultim refren.

Începusem un comentariu la această poezie zilele trecute. S-a blocat neînsuflețitul asta de laptop și am pierdut tot. Ideile principale erau legate de:
- repetiția afirmației \"mi-au putrezit cuvintele\" motiv pentru care aș delimita clar trei strofe
- finalul e înainte de ultimele două versuri
- ideea nu este exploatată suficient (e doar părerea mea, desigur), în acest sens aș aduce și apa în text ca fiind complice la putrezire
Așadar, așa îmi imaginez eu poezia în lumina celor spuse mai sus, dar nu ca o expertă care vrea să dea lecții ci ca o persoană ce a simțit și altceva decât ai spus tu în poezie:

1.
Putrezesc cuvintele în mine...
Duhnesc a tristețe și a suflet gol,
Se iau la întrecere cu mormintele
Săpate de oameni și vreme
În orele mele adânci de-un sărut.
2.
Putrezesc cuvintele în mine
apa lor mușcă din vise
Statui de speranță lucrate-n mister,
Și cântă demente, pe note cu gust de pieire,
Un ultim refren.
3.
Putrezesc nenorocit cuvintele
Pe buza mea de zahăr ars
Și voi mă acuzați că mint, tăcând...

Oho! Ce avem aici e sensibilitate feminină extremă. Iar nu comentez mai mult, așa o poezie o plouă inima în sufletul cititorului, cu mărgăritare roșii...

Ce să mai spun? Nu am ce comenta la așa o poezie. E ireproșabilă.

Al cincilea anotimp al tău este unul al al reintegrării în divin. Eu mi-am imaginat al cincilea anotimp printre licurici. Acum îmi beau ceaiul în marsupiul iernii și mă gândesc la ziua de luni, de fapt, nu se numește luni, va fi o zi eternă, una cosmică, printre brațe galactice, acolo unde licornele și inorogii au quasari incipienți în frunte. Azi îi vedem cum nu mai sunt, mâine vom fi cum i-am văzut.
O poezie ireproșabilă, elaborată cu suflet și profesionalism.

Îmi cer iertare comentatorilor mei, dar am schimbat textul.