Are luna, câte una

Dacă tot textul ar fi la înălțimea finalului, ar fi minunat. Drept este că nu pot da cu piciorul unui „cosinus de con rotit” (ideal pentru iubit!) sau uitatul lung „cu ochi profani/ spre stelele/ Arcanei Mari”.
Ludicilor! (Aici mă adresez, desigur, și lui Doru cu replica).

Luiza, l-am citit și recitit îcât m-am trezit scriindu-i o replică (e halul meu modest, dar sincer, de-a-ți arăta cât de mult mi-a plăcut).

Ion Barbu si Tudor Arghezi si cu tine. E drept ce spune George, dar pe de alta parte un poem reusit poate fi dezechilibrat si salvat cand te astepti mai putin de o stranie ingemanare de vorbe. Si cred ca tu esti in situatia in care in fiecare strofa ai cate o asonanta memorabila. Bacovia are acel Sonet in cheia sa pana cand inventeaza acel "si cad, recad si nu mai tac din gura". Totul a fost salvat. Iar in poemul tau fiecare punct slab este contrabalansat de unul puternic: cosinusul con rotit, Arcana Mare, luna-n lut, dor fara habar, are-n-am-neam şi... pantec-crestet-ochi-deochi. De unde atata aparent dezechilibru si totusi consistenta si corp compact. Descantec. Ai scris un cantec descantec. Il inteleg si pe Doru, si eu l-am citit de mai multe ori. Placerea mea nevinovata!

Ce are luna și eu n-am sună a Delia, ce are ea și nu am eu :).

Dar, este cumva șters cu buretele de cosinusul ăla :).