Lory Cristea

grădină fără pomi și fără floare mă năpădești cu-atâta cer deschis în tine unul naște, altul moare în limba nouă ce li s-a promis buricele le ies încet prin gură ca niște șerpi subțiri de

În liniște de liliac alb Despletind mirosuri pe vise pierdute Iubirea mă pupă apăsat pe gură Căutând o poruncă în mine Mi-e dor de atâta drag Cât nu mi-e dat să am Mă cern peste tine În blânde

Cum ai putut Iisuse să ne iubești pe toți Strângându-ne cu grijă în atriile tale Lăsându-i să încapă pe-a cerurilor cale, Mame haine, curve și gloatele de hoți? N-ai căutat în acte să ne

Îți mulțumesc, fără-ndoială, Þie Ce m-ai aprins ca pe o lumânare Cu flacăra a semn de întrebare Ce caută răspuns în poezie. Iau cu chirie darul greu al vieții Știind că sunt doar pulbere în

Lumina geto-dacă se stinge de rușine Zamolxe stă la ușă cu mâinile tăiate Și-și vede-n pribegie odraslele creștine Ca niște păsări negre cu aripi înghețate. Se uită peste Putna când zorii sunt

Scriu cu cărbune negru rupt din smoală Pe suflet alb, abia trezit la viață, Trasând speranțe în diagonală Vagi drumuri, bântuind încă prin ceață. Copii strângând la piept părinți de ceară Și

am stors de vlagă sâni mustoși de verbe sau ochii substantivelor i-am scos mi-am căptușit pereții cu-adjective și drumul meu e tot de sus în jos o cârciumă e viața mea întreagă cu mine-n ea

Suntem datori vânduți într-o istorie Unde plătești cu sărutări și șoapte Lăsate-apoi în gaj pe mere coapte Dintr-o livadă mică, iluzorie. Cu mâinile de dragoste pătate Pictăm pe geana plânsă-a

Dacă te mint o să trăiesc cu teamă Că vorba într-o zi se va-nturna Asupra a ce-am scris cu mâna mea Și voi afla cerneala cum blesteamă. Nici iarba nu va mai foșni durut Nici plopii nu-mi vor

În ținutul vecin cu apele albastre și învolburate ale mării, a fost odată un prinț. Un băiat frumușel și cuminte în adolescență care bătea mingea cu ceilalți copii în cartierul în care-și durase

daimonul mi-a soptit ,,scrie tot ce vezi\'\' eu scriam ce mi-am dorit când l-am strigat eram o fată tânără cu sângele subțire nu știam de minciună moarte ursitori presimțeam la un loc

Voi nu simțiți această nepasare, Ce-n jurul nostru , fin, iși țese plasă? Ne-nvăluie din cap până-n picioare Și ce-i mai trist, e că-i contagioasă. Tot ce-am aflat din cărți și de la

Ne pâlpâie-n fereastră blând apusul Se-nchină mama candelei aprinse Și-și trece din icoană-n gând Iisusul Ce ține, către ea, mâinile-ntinse. E-atâta pace-n ruga mamei mele, Că-i văd nădejdea

Când plângi femeie toată apa lumii Se află-n ochii tăi ca două lacuri Ce oglindesc luceferi în hamacuri Tinzând să cadă în tristețea humii. Când lași să-ți cadă lacrimile-amare Fără-a-ntreba

Am depus într-un cont secret Mai demult la bancă După ce-mi ghicise-n palmă O țigancă Dreptul de-a scrie În numele tatălui meu Și restul de suflet Dus înainte de mine Cu roua pe

Se întorceau spre seară de la coasă Arși de pârjolul zilei și-nsetați Iar fetele-i pândeau pe la ferestre Faini mai sunt, bătu-i-ar de bărbați! Păcat o fi, dar inima le bate Nu ele, ci doar

Am înțeles că nu-nțeleg prea multe Am priceput c-am să mă duc departe Acolo unde cerbii știu s-asculte Cum apele jelesc pietrele moarte. Am să mă duc plângând ca cel din urmă Copil, fără de

cum mă privești cu ochii pe furate îmi pari c-aștepți un semn zodiacal să dai regatul tău pentru un cal un an să dai pe-un ceas de puritate așa sătul de-un ambient formal cum stai senin cu

lumina dac-ar fi s-o fac avere în crengile stejarului tăiat aș respira egal de-adevărat prin rădăcina lui de înviere plângând alături lângă odolean un pârâiaș de sete ca să-i țină m-aș face

Lansare de cărți Sâmbătă, 15 decembrie - 2007 - ora 14 Sala de Consiliu a Primăriei orașului Uricani va fi gazda unei multiple lansări de carte, eveniment de-acum obișnuit în micuțul și