Lorena Popa

Cu mȃna ta pricep tot infinitul Și tot cu mȃna ta cad în neștire, Prin ochii tăi îmi redescopăr mitul Ce mă învață despre nemurire. Atȃt cȃt infinitul ține, ne iubim Și ne

Fără tine copacii plȃng împreună cu mine, Iar lacul tremură cȃnd îi arunc o lacrimă din priviri Și timpul nu mă lasă să-mi amintesc de tine… (E ceață) decȃt din amintiri. Și

Se rup bucăți de nori pe cer Și fulgere nebune decupează noaptea – Infern de ploaie, ropot de ape și pași Aleargă-mpiedicați pe alei de lemn uscat, Înoată. Frunze de toamnă sub fulgi de

Din cercuri de foc răsar îngeri de gheață Din harpe cȃntȃnd imnuri de soare; Pe vȃntul sălbatic alunecă flori În sănii de sticlă, pe lespezi de nori. Împușcate în aripi,

Sub o stea cu raze albe, când pe nori aleargă luna, Cerul ocrotind nisipul răscolit de scoici întruna, Printre valuri agitate, care spală stânca goală, Copiliță desfrânată, dormi ușor la mine-n

Cu ochii goliți ca pahare spălate de ploaie Și tunet în piept ca o frunză lovită de vȃnt Pe racla ascunsă de trupul ce noaptea-l îndoaie Se mușcă de buze timpul pierdut în pămȃnt. Un

Te iubesc, deși nu știu să îți arăt. Ești întotdeauna lȃngă mine, Cȃnd am nevoie de tine. Inima mea este plină cȃnd știu că Unică în lume, mă ajuți doar tu; Bleagă sunt eu că nu

Un gȃnd că totul s-ar schimba, Un gest că totul ar renaște, O teamă-n suflet, o iubire Ar plȃnge dulcea despărțire. El știe tot, ea tot nu știe, El vrea puțin, ea nici nu vrea; Și

Cu gene lipite de fruntea îngustă Și nasul dorind să se-ascundă de ochi, Zȃmbește, lăsȃnd pe obraji și pe față Dorința de “dor” să o pătrundă. Îngustă e mintea că știe ce vrea Și

E simplu să privești oamenii în ochi și să-i înfrunți cu vorbe grele, dar este trist ca ei să fie vrăjiți de privirea ta, neputȃnd să-ți răspundă. E simplu să-ți dorești ceva ce e deja al tău,

Bolnavă de gânduri ce-mi trec prin minte În pat, răscolită și fără cuvinte Pe scaun, în baie sau pe malul mării Ridic o sprânceană în ceasul mirării. Doar pentru zbor, privesc în oglindă De

Orbisem nepăsătoare în neputință Fără ecoul meu, fără al tău… Și ghearele din vocea pierdută într-un hău Goneau pe buze, lovite de dorință. Lumea. Nimic. Lumea – atȃt; Acum te văd cum mă

Și-a aruncat trandafiri sălbatici peste umeri Cu petalele dormind singure, Cu buzele deschise, umede de lacrimi; Pe pietre își împleteau culoarea, Sȃngerau în trecut Peste ochii înfipți

Se flutură dorința ca steagul rătăcit de ploaie Și stema se declară uitată pe bățul de lemn; Cuprinsă de pete murdare, se clatină pȃnza de foame Și gura deschisă de buze forțate aleargă De

Întors spre Răsărit, apune și se-nchină Un Zoroastru tȃnăr, lovit de rugăciuni Și fără să atingă sfȃrșitul altor lumi, Își tremură făptura în rȃuri de lumină. Și naște din

Păunul cȃnta disperat din coadă, Lăsȃnd un verde pal să-și vadă Lumina purpurie al ciorilor ce vin, Ce știu, ce crud ar fi acum Balsamul de rubin. Vibrează o buclă din părul

Libertatea unui om de a alege, atunci cȃnd nu are ce, este cea mai cruntă încarcerare a sufletului. Libertatea unui om de a înțelege, atunci cȃnd nu poate, este cea mai mare ironie a

Prostia în lume se-ntinde ușor De toți deformată în ceea ce știm; Ce naște iubirea, dar nimeni nu vede… Ce spune iubirea, dar nimeni nu crede… Chiar dacă un sens este unic mereu, Chiar dacă

O zi în plus, în minus nu mă va întrista Mai mult decȃt un timp murdar de suferință Și totuși nu-i mai crud că în a mea credință Îmi voi clădi iubirea pe resturi și ruine Din inima ta. Și

Am fost concluzia unui esec Si disperata de celelalte figuri Am alungat pe pragul evolutiei un suflet. Am fost victima unui final Si libera de orice marturisire, Am asteptat sa raman la fel

Niciodată nu e prea devreme sau prea tȃrziu să oferi tot ceea ce ai celui pe care-l iubești. Ești fericit cu-adevărat doar atunci cȃnd cei pe care-i iubești sunt cu-adevărat

Nu mă deranjează ca oamenii să devină dependenți de mine, atȃt timp cȃt își doresc să se ajute singuri. Cel mai indicat într-un conflict este să pleci înainte să izbucnească. Cine

Noaptea caută o oră să-și întindă brațul gol, Ziua pierde în secunde Aripa ce imi pătrunde Cȃnd în geana de lumină, Cȃnd sub brațe ce mă-nchină. Dimineața se îngȃnă într-o

Mor încet pe pȃnze de timp Și cerneala din ochi plȃnge pe mine, În volburile gurii șoptește copilul Nemuritor în suflet, dar muritor în tine. Nu te mai văd, nu te mai simt, Nu te mai