Visele se sparg natural
Se flutură dorința ca steagul rătăcit de ploaie Și stema se declară uitată pe bățul de lemn; Cuprinsă de pete murdare, se clatină pȃnza de foame Și gura deschisă de buze forțate aleargă De
Un, o
Un gȃnd că totul s-ar schimba, Un gest că totul ar renaște, O teamă-n suflet, o iubire Ar plȃnge dulcea despărțire. El știe tot, ea tot nu știe, El vrea puțin, ea nici nu vrea; Și
Trandafiri sălbatici
Și-a aruncat trandafiri sălbatici peste umeri Cu petalele dormind singure, Cu buzele deschise, umede de lacrimi; Pe pietre își împleteau culoarea, Sȃngerau în trecut Peste ochii înfipți
Toamnă tȃrzie
Se rup bucăți de nori pe cer Și fulgere nebune decupează noaptea – Infern de ploaie, ropot de ape și pași Aleargă-mpiedicați pe alei de lemn uscat, Înoată. Frunze de toamnă sub fulgi de
Tantrice
Îmi procesează gȃndirea intenții obscure Aș ști că așa sunt mult mai intensă În somn mă întorc și zȃmbesc în suspect Prefer să m-arunc într-un vis neuronic Deși un coșmar e mult mai
Să mor mai bine
O zi în plus, în minus nu mă va întrista Mai mult decȃt un timp murdar de suferință Și totuși nu-i mai crud că în a mea credință Îmi voi clădi iubirea pe resturi și ruine Din inima ta. Și
Rimă
Las gurile să se hrănească cu minciună Și tăinuite printre celelalte cărți, Foșnesc tȃrȃtoare ascunse și cleioase, Lipsite de gură, de hrană cu minciună. Cine întreabă de ce vreau să
Portret
Număr bile de plumb, Număr nori sufocați de lumină Și împletită cu orizonturile largi de soare, Număr cuvinte. Nu suntem oameni sculptați în cenușă, Nu suntem voci funerare… Aducem un vers
Peisaj
E cerul alb, e marea tristă, Nisipul roșu se scufundă; Pe mal, o barcă părăsită Așteaptă vȃntul. Și-o alungă. Pe marginile ruginite Un pescăruș se odihnește. Din aripi bat alți
Paradox
Dacă îngerii ar zbura fără aripi, Atunci păsările ar cȃnta fără glas Și norii ar ploua fără apă, Iar soarele ar străluci fără să zȃmbească. Îmi ridic privirea și sorb o picătură de
Orbisem nepăsătoare
Orbisem nepăsătoare în neputință Fără ecoul meu, fără al tău… Și ghearele din vocea pierdută într-un hău Goneau pe buze, lovite de dorință. Lumea. Nimic. Lumea – atȃt; Acum te văd cum mă
Neinspirată
Nu vreau să pierd pașii grăbiți Pe străzile ascunse de nori și ploaie, Nu vreau să pierd privirile crestate De frunzele ce în căderea lor se-ndoaie. Nu vreau să pierd un zȃmbet și un
Mătură-mi racla și spală-mi cu lapte crucea murdară
Cu ochii goliți ca pahare spălate de ploaie Și tunet în piept ca o frunză lovită de vȃnt Pe racla ascunsă de trupul ce noaptea-l îndoaie Se mușcă de buze timpul pierdut în pămȃnt. Un
Mărțișor
A fi iubită e fermecător, Iar a fi mamă e un lucru sfȃnt; A fi femeie e înălțător, Așa cum toate sunt pe-acest pămȃnt. Un sacrificiu inima lor ne ascunde, Un sacrificiu dus spre
Inocență
Știu să ating stelele cu vȃrful degetelor Și să desenez copacii cu genele, și frunzele, cu ochii; Știu să colorez cerul cu deschiderea pleoapelor Și știu să adorm în brațele soarelui. Știu
Îndemn
Luptă cȃnd vrei să înveți un păcat Și dă înapoi cȃnd simți că-l înveți! Plȃngi dacă știi că ai fost uitat Și uită să plȃngi dacă iubești! Crezi în iubire, crezi în
Imortal
Îți păstrez zȃmbetul într-un ocean de amintire Și printre frunzele salcȃmilor arunc cȃte-o privire risipită. Sub frunzele lovite de lacrimi, pămȃntul îmbrățișează iarba
Iluzie
Aș alerga să-ți ating privirea De cerul suferinței mele Și năucită ca un nor de fum M-aș ascunde între șoaptele tale timide… Știu că ești un univers infinit, Știu că buzele tale îmi desenează
Fără
Lumina străbate cadrane în timp Și fluturi de noapte zboară spre ea; O stea, un sărut, un nor, un cuvȃnt – Și lumea se-nvȃrte ca frunzele-n vȃnt. Forțate de lacăt, lacrimi
Fără tine
Fără tine copacii plȃng împreună cu mine, Iar lacul tremură cȃnd îi arunc o lacrimă din priviri Și timpul nu mă lasă să-mi amintesc de tine… (E ceață) decȃt din amintiri. Și
Eu
Cu mȃna ta pricep tot infinitul Și tot cu mȃna ta cad în neștire, Prin ochii tăi îmi redescopăr mitul Ce mă învață despre nemurire. Atȃt cȃt infinitul ține, ne iubim Și ne
E proastă iubirea
Prostia în lume se-ntinde ușor De toți deformată în ceea ce știm; Ce naște iubirea, dar nimeni nu vede… Ce spune iubirea, dar nimeni nu crede… Chiar dacă un sens este unic mereu, Chiar dacă
E crud balsamul de rubin
Păunul cȃnta disperat din coadă, Lăsȃnd un verde pal să-și vadă Lumina purpurie al ciorilor ce vin, Ce știu, ce crud ar fi acum Balsamul de rubin. Vibrează o buclă din părul
“Dor” și doare
Cu gene lipite de fruntea îngustă Și nasul dorind să se-ascundă de ochi, Zȃmbește, lăsȃnd pe obraji și pe față Dorința de “dor” să o pătrundă. Îngustă e mintea că știe ce vrea Și
Demonul avatar
Întors spre Răsărit, apune și se-nchină Un Zoroastru tȃnăr, lovit de rugăciuni Și fără să atingă sfȃrșitul altor lumi, Își tremură făptura în rȃuri de lumină. Și naște din
Coral vitreg cu magia
Bolnavă de gânduri ce-mi trec prin minte În pat, răscolită și fără cuvinte Pe scaun, în baie sau pe malul mării Ridic o sprânceană în ceasul mirării. Doar pentru zbor, privesc în oglindă De
Copiliță desfrânată, dormi…
Sub o stea cu raze albe, când pe nori aleargă luna, Cerul ocrotind nisipul răscolit de scoici întruna, Printre valuri agitate, care spală stânca goală, Copiliță desfrânată, dormi ușor la mine-n
Cȃntec de lebădă
Din cercuri de foc răsar îngeri de gheață Din harpe cȃntȃnd imnuri de soare; Pe vȃntul sălbatic alunecă flori În sănii de sticlă, pe lespezi de nori. Împușcate în aripi,
Baletul de mătase
Mor încet pe pȃnze de timp Și cerneala din ochi plȃnge pe mine, În volburile gurii șoptește copilul Nemuritor în suflet, dar muritor în tine. Nu te mai văd, nu te mai simt, Nu te mai
Amanți de turturele nechează în cadență
Noaptea caută o oră să-și întindă brațul gol, Ziua pierde în secunde Aripa ce imi pătrunde Cȃnd în geana de lumină, Cȃnd sub brațe ce mă-nchină. Dimineața se îngȃnă într-o
Acum sunt eu
Am fost concluzia unui esec Si disperata de celelalte figuri Am alungat pe pragul evolutiei un suflet. Am fost victima unui final Si libera de orice marturisire, Am asteptat sa raman la fel
