Lorena Popa

Nu mă deranjează ca oamenii să devină dependenți de mine, atȃt timp cȃt își doresc să se ajute singuri. Cel mai indicat într-un conflict este să pleci înainte să izbucnească. Cine caută

Niciodată nu e prea devreme sau prea tȃrziu să oferi tot ceea ce ai celui pe care-l iubești. Ești fericit cu-adevărat doar atunci cȃnd cei pe care-i iubești sunt cu-adevărat fericiți. Dacă

Se flutură dorința ca steagul rătăcit de ploaie Și stema se declară uitată pe bățul de lemn; Cuprinsă de pete murdare, se clatină pȃnza de foame Și gura deschisă de buze forțate aleargă De sus

Un gȃnd că totul s-ar schimba, Un gest că totul ar renaște, O teamă-n suflet, o iubire Ar plȃnge dulcea despărțire. El știe tot, ea tot nu știe, El vrea puțin, ea nici nu vrea; Și cȃnd

Și-a aruncat trandafiri sălbatici peste umeri Cu petalele dormind singure, Cu buzele deschise, umede de lacrimi; Pe pietre își împleteau culoarea, Sȃngerau în trecut Peste ochii înfipți între

Se rup bucăți de nori pe cer Și fulgere nebune decupează noaptea – Infern de ploaie, ropot de ape și pași Aleargă-mpiedicați pe alei de lemn uscat, Înoată. Frunze de toamnă sub fulgi de

Te iubesc, deși nu știu să îți arăt. Ești întotdeauna lȃngă mine, Cȃnd am nevoie de tine. Inima mea este plină cȃnd știu că Unică în lume, mă ajuți doar tu; Bleagă sunt eu că nu știu să îți

Îmi procesează gȃndirea intenții obscure Aș ști că așa sunt mult mai intensă În somn mă întorc și zȃmbesc în suspect Prefer să m-arunc într-un vis neuronic Deși un coșmar e mult mai

O zi în plus, în minus nu mă va întrista Mai mult decȃt un timp murdar de suferință Și totuși nu-i mai crud că în a mea credință Îmi voi clădi iubirea pe resturi și ruine Din inima ta. Și

Las gurile să se hrănească cu minciună Și tăinuite printre celelalte cărți, Foșnesc tȃrȃtoare ascunse și cleioase, Lipsite de gură, de hrană cu minciună. Cine întreabă de ce vreau să

Număr bile de plumb, Număr nori sufocați de lumină Și împletită cu orizonturile largi de soare, Număr cuvinte. Nu suntem oameni sculptați în cenușă, Nu suntem voci funerare… Aducem un vers

E cerul alb, e marea tristă, Nisipul roșu se scufundă; Pe mal, o barcă părăsită Așteaptă vȃntul. Și-o alungă. Pe marginile ruginite Un pescăruș se odihnește. Din aripi bat alți pescăruși,

Dacă îngerii ar zbura fără aripi, Atunci păsările ar cȃnta fără glas Și norii ar ploua fără apă, Iar soarele ar străluci fără să zȃmbească. Îmi ridic privirea și sorb o picătură de rouă Și îmi

Orbisem nepăsătoare în neputință Fără ecoul meu, fără al tău… Și ghearele din vocea pierdută într-un hău Goneau pe buze, lovite de dorință. Lumea. Nimic. Lumea – atȃt; Acum te văd cum mă

Nu vreau să pierd pașii grăbiți Pe străzile ascunse de nori și ploaie, Nu vreau să pierd privirile crestate De frunzele ce în căderea lor se-ndoaie. Nu vreau să pierd un zȃmbet și un

Cu ochii goliți ca pahare spălate de ploaie Și tunet în piept ca o frunză lovită de vȃnt Pe racla ascunsă de trupul ce noaptea-l îndoaie Se mușcă de buze timpul pierdut în pămȃnt. Un ghimpe

A fi iubită e fermecător, Iar a fi mamă e un lucru sfȃnt; A fi femeie e înălțător, Așa cum toate sunt pe-acest pămȃnt. Un sacrificiu inima lor ne ascunde, Un sacrificiu dus spre

Știu să ating stelele cu vȃrful degetelor Și să desenez copacii cu genele, și frunzele, cu ochii; Știu să colorez cerul cu deschiderea pleoapelor Și știu să adorm în brațele soarelui. Știu să

Luptă cȃnd vrei să înveți un păcat Și dă înapoi cȃnd simți că-l înveți! Plȃngi dacă știi că ai fost uitat Și uită să plȃngi dacă iubești! Crezi în iubire, crezi în ceva… Crezi în ceva, dar nu

Îți păstrez zȃmbetul într-un ocean de amintire Și printre frunzele salcȃmilor arunc cȃte-o privire risipită. Sub frunzele lovite de lacrimi, pămȃntul îmbrățișează iarba ofilită, Iar norii își

Aș alerga să-ți ating privirea De cerul suferinței mele Și năucită ca un nor de fum M-aș ascunde între șoaptele tale timide… Știu că ești un univers infinit, Știu că buzele tale îmi desenează

Lumina străbate cadrane în timp Și fluturi de noapte zboară spre ea; O stea, un sărut, un nor, un cuvȃnt – Și lumea se-nvȃrte ca frunzele-n vȃnt. Forțate de lacăt, lacrimi îneacă Și buze, și

Fără tine copacii plȃng împreună cu mine, Iar lacul tremură cȃnd îi arunc o lacrimă din priviri Și timpul nu mă lasă să-mi amintesc de tine… (E ceață) decȃt din amintiri. Și frunzele pe care

Cu mȃna ta pricep tot infinitul Și tot cu mȃna ta cad în neștire, Prin ochii tăi îmi redescopăr mitul Ce mă învață despre nemurire. Atȃt cȃt infinitul ține, ne iubim Și ne întindem pana ca