Lorena Popa

Prostia în lume se-ntinde ușor De toți deformată în ceea ce știm; Ce naște iubirea, dar nimeni nu vede… Ce spune iubirea, dar nimeni nu crede… Chiar dacă un sens este unic mereu, Chiar dacă

E simplu să privești oamenii în ochi și să-i înfrunți cu vorbe grele, dar este trist ca ei să fie vrăjiți de privirea ta, neputȃnd să-ți răspundă. E simplu să-ți dorești ceva ce e deja al tău,

Libertatea unui om de a alege, atunci cȃnd nu are ce, este cea mai cruntă încarcerare a sufletului. Libertatea unui om de a înțelege, atunci cȃnd nu poate, este cea mai mare ironie a

Păunul cȃnta disperat din coadă, Lăsȃnd un verde pal să-și vadă Lumina purpurie al ciorilor ce vin, Ce știu, ce crud ar fi acum Balsamul de rubin. Vibrează o buclă din părul stȃlcit Și umărul

Cu gene lipite de fruntea îngustă Și nasul dorind să se-ascundă de ochi, Zȃmbește, lăsȃnd pe obraji și pe față Dorința de “dor” să o pătrundă. Îngustă e mintea că știe ce vrea Și sufletul

Întors spre Răsărit, apune și se-nchină Un Zoroastru tȃnăr, lovit de rugăciuni Și fără să atingă sfȃrșitul altor lumi, Își tremură făptura în rȃuri de lumină. Și naște din pămȃnt, hrănindu-se

Bolnavă de gânduri ce-mi trec prin minte În pat, răscolită și fără cuvinte Pe scaun, în baie sau pe malul mării Ridic o sprânceană în ceasul mirării. Doar pentru zbor, privesc în oglindă De

Sub o stea cu raze albe, când pe nori aleargă luna, Cerul ocrotind nisipul răscolit de scoici întruna, Printre valuri agitate, care spală stânca goală, Copiliță desfrânată, dormi ușor la mine-n

Din cercuri de foc răsar îngeri de gheață Din harpe cȃntȃnd imnuri de soare; Pe vȃntul sălbatic alunecă flori În sănii de sticlă, pe lespezi de nori. Împușcate în aripi, gȃndurile

Mor încet pe pȃnze de timp Și cerneala din ochi plȃnge pe mine, În volburile gurii șoptește copilul Nemuritor în suflet, dar muritor în tine. Nu te mai văd, nu te mai simt, Nu te mai știu, nu

Noaptea caută o oră să-și întindă brațul gol, Ziua pierde în secunde Aripa ce imi pătrunde Cȃnd în geana de lumină, Cȃnd sub brațe ce mă-nchină. Dimineața se îngȃnă într-o dȃră de albastru Cu

Am fost concluzia unui esec Si disperata de celelalte figuri Am alungat pe pragul evolutiei un suflet. Am fost victima unui final Si libera de orice marturisire, Am asteptat sa raman la fel