Lorena Craia

Încet-încet mă regăsesc în tine, O căutare-n taină zi de zi, Ce m-a-nvăţat dorinţa de a fi – Îmbolnăvirea sinelui de mine. Acum eu mă gândesc a ne uni: Tu – spirit, eu – drumeag printre

am libertatea să mă desfășor ca peștele-n congelator și dacă focul se aprinde în brichetă se poate să acord o piruetă? am înțelegerea copilului din flori ca un Dasgupta de atâtea ori și dacă

În liniștea luminilor curate Se zbate o copilă fără gând, Iar pasul ei, cu frunza tremurând, Spre moarte ar avea întâietate. Mai trece o egretă, când şi când, Cu aripi sângerând de

amestec făina oaselor mele în bolul osului tău din care fluieră coclaurile neumblarea noastră nu face decât să ne depărteze de zidurile pe care le ridicăm şi pe care le văruim cu

Tăcerea mea-i legată de-ntreaga omenire, Se-agaţă ca o cruce de trupuri de martire Şi plumbul se topește până-n călcâiul drept, Pe buza mea-nfloreşte sfârșitul înțelept. Cu apele din lacuri aș

îl iei pe Dumnezeu frumușel de mânuță și-L așezi cu tine la masă îl întrebi cinstit Doamne, tu ce păzești? o turmă de proști! păi suntem după chipul și asemănarea Ta. Doamne, tu ce

rugăciunea voastră cuvintele păcătoșilor luptă pentru pace pace mânjită cu sânge pace mânjită cu viață deținem adevărul absolut până unul începe să mintă apoi mințim pe rând până devine

Să știi că atunci când tu vei pleca, Fereastra ce dă în camera mea Va sparge lumina-n fractali de argint Şi-mi va fi dor, şi-am să plâng, şi-am să mint. Să știi că atunci când tu vei veni, În

Încă aud ecoul vechi şi trist În peștera din munți de ametist, Acolo unde jaspul se mai coace Sub iarna învelită de cojoace. Întinsă pe bezmeticele maluri Ale pârâului, ce sapă-n

javrele tac mâlc în timp ce le scot ochii putreziciunii măselele moi trosnesc în livezi de pin copți în soare alb le țin în lesă până limba de brusture mă iartă 15 martie 2017,

Îmi place să beau dintr-o cupă Nectarul ființelor vii, Îmi place să mușc dintr-o drupă Apusul orei târzii. Când pârgul din pârg pârguiește, Ca flutur’ din fluturul viu, Când mâna pe

Au împușcat-o fără milă La gura de vărsare-n deltă, I-au dărâmat făptura zveltă, Ce zace-acum sub o şenilă. Doi cărăuşi musteau pe ape, Ca două plute fumurii, Încrucişaţi şi sângerii, Ca

În noaptea nopții-n lună plină Fac saltul nalt, ca de felină, Mă prind cu dinţii de Saturn Şi-apoi, ca orice taciturn, Aştept o dimineaţă lină. În ziua zilelor mai vechi Țineam la gât stele

Ce nemernică eşti, noapte, Cu fir galben prins în lună Şi cu limba mătrăgună Între buzele răscoapte. Mai subţire ca o liră Şi mai unsă ca un zeu. Cine? Tu! Doar n-oi fi eu, Uite luna cum

azi ne iubim de la cinci la șapte pentru o cană cu lapte când stingem lumina oprim și iubirea aprinde-o din nou de-acum aprinde-o numai cu părere de rău așteptăm un mesaj despre frica de

Să iei cuvântul celor ce sunt muţi Şi sabia de limba lor s-ascuţi, Să iei oglinda celor ce sunt orbi Şi zborul ce-i înduplecă pe corbi, Să scriem negru-acolo unde-s vii Şi alb pe fruntea celor

Cu liniștea mă prind de timpul rece, Cu lipsa ta mă scutur de pe ram, Pământul se desprinde de la geam, Iar malurile mării vor să plece. Și când lipsesc din mine – nu te am; Cu liniștea mă

Noaptea e un sfetnic bun. Pe sub frunza de alun, Închid ochii, luna-i lună, Ferecată-ntr-o alună; Mă întreb şi mă supun Dimineţii din ajun, Tălmăcită-n soare brun; Dar eu ştiu că luna-i

dintr-un izvor de nădejde subtil se-nalță o pană de vultur caută gura care a smuls-o caută mâna care a uns-o caută până găsește ochiul închis într-un pește peștele-mi șade pe masă o mână

Grâul de aur se-nchină pe miriști, Solemne stau berze cu gâtul beteag, Din arce de sânger descind numai liniști, Ce soare de-aramă le face drumeag. O lișiță-n zare își cheamă limanul, Mlădițe