Lorena Craia

închid ochii deschid palmele primesc luna pe obrazul drept cu mâna dreaptă apuc o stea o pun în ochiul stâng apoi cu mâna stângă apuc de colțul drept al cerului și cu dreapta, de

Rămâi cu bine, tu, iubire sfântă, Ce stai în pragul nopții mohorât Şi lasă-mi gura care necuvântă Să împietrească-n marginea de gât. Topește niște ceară lângă ușă, Pe fruntea ce mă mistuie

Mă-ntrebi deseori cine sunt, Te-ntreb deseori cine ești... Mai spune-mi, te rog, un cuvânt, Atunci când privirea ferești. Prin tine, o urmă-i lăsată De pașii de prunc, alergând Pe-o plajă

Am ascultat povestea tuturor Cu-nfrigurarea serilor de mai Şi tata îmi cânta duios din nai, Iar pâinea se cocea greu în cuptor. În tropotele mânjilor bălai Rotea câte o umbră de cocor, De

Când truda unei aripi sure Mă trage-n jos, înspre pământ, Tu, dragoste, te faci pădure Și mă-mpletești într-un cuvânt. Când naltul frunții reci asudă De pași pierduți pe vechi cărări, Tu,

Mansarda mea albastră, cu trandafiri de talc, Împiedicatul tunet se-ascunde în făptură, Făptura mi se-ascunde-n iubiri-miniatură, Mansarda mea în unghiuri, cu flori pe care calc. Mansarda mea

oceanele lumii se despart ȋntr-o apă de ploaie în ciuda furtunii un gând se îndoaie te caut prin case de sticlă dar pereții de fier se ridică potrivnic îmi ești eu senilă mă-ntorc la

V-am zis că vine iarna nucleară! Nu vă mai întrebați ce s-a-ntâmplat. Copiii voştri iar o să vă moară Ȋntr-un război total neanunțat. Obrajii scrijeliţi de lacrimi arse Cu voi şi doar cu voi

nu mă mai vor copacii de-astă iarnă s-au despuiat de lemnul dulce iar și mă încorsetează dintr-o goarnă se-anunță evoluții noi de greieri în pietrele de chihlimbar nu mă mai vor nici

Un corb așezat pe umărul meu Lovește, lovește, lovește... Mă-ntreabă de tine și Dumnezeu – Vorbește, vorbește, vorbește... Nu știu să-i răspund, putere – să uiți, Ce multă, ce multă, ce

mă doare o mână din lună desfacem o inimă-n două dar vouă pământul vă spune smerit că îngerul care-a dormit în tihna poveștii de seară coboară cu inima-afară lungile temeri de-o zi le

am tatonat puțin terenul celor privilegiați până când s-au prins că mă jucam cuminte cu sfori despre care nu prea se știa înainte am acceptat pauzele dintre două înghițituri crezând cu tărie

Copiii noștri parcă-s amănunte Sub timpul ce întârzie pe frunte. Adulmecând apusul, norii tac, Tăcerea în fâșii acum desfac. Ce liniște, ce liniște deplină Îmi schilodește sânul fără vină! Ce

Toarce luna-ntr-o poveste, Suie luna sus pe creste, Luna cade-n ochiul meu, Luna curge-n Dumnezeu, Luna mârâie-nspre oi, Lupii-o mestecă-napoi, Luna mişună pe mare Şi m-adulmecă de

mi-e dor de întâmplările cu tine de oameni simpli și zăpezi de adăposturi în care se ascund de mii de ani cormoranii în umbrele feritelor amiezi câteodată nu am loc pentru mine sau pentru

Decid ca două lacrimi să îmi transform în perle, Singurătatea, poate, s-o învelesc mătase, Din negrăirea toată să cânte numai mierle Și-n lipsa primenirii, să fiu crâng de foioase. Apoi să las