cine mă strigă în noapte?
sunt fulgii de nea poposiți din povești,
să facă lumea toată mai curată
să ne învețe cum e să iubești.
și fulgii dansează și mă cheamă mereu,
în iureșul vremilor de
mergând pe urmele pașilor mei de copil/te-ntreb unde-ai plecat copilărie_/atât de fără veste, fără un rămas bun,/ai luat cu tine jocul și toată bucuria/lăsând în urma ta, tăcută, nostalgia.
Ce as putea sa mai fac?cerul e atat da tacut si nu-mi da nici o sansa.De ce unii au sansa mereu si altii niciodata? Privind viata mea imi dau seama cu incet, incet am alunecat pe drumul acesta ca pe
e interzis tot ce nu se ascunde/tot ce e pur e-n mocila aruncat/ aud lumea toata cum intra în suflet/îmi calcă-n picioare iubirea și uită....
e interzis, tot ce e adevăr/e rupt în bucăți și aruncat
pe drumul care am pornit acum/nici amintirea ta nu mai există/și lacrimile toate îmi apun,/pe-un cer ce-a fost o viață interzisă./nu-mi cere să mă rătăcesc arzând/în vorbe care nu le crezi nici tu,/e
și Doamne, e atâta rutină în noi,
ne-am umplut fiecare bucată de suflet cu praf
din ce în ce mai gros și mai întunecat.
am învățat în fiecare zi să purtăm aceeași măscă,
sub care până la urmă, nu
Mă ucide gândul că pot fi o bucată de plastilină în mâinile destinului, că mă va putea modifica mereu după bunul său plac eu neputând să schimb nimic din toate astea trăind într-un loc comun de unde
cărbunii când ți-or arde-n sobă
în seri cu ani târzii și goi,
tu stând la lespedea de piatră
să te gândești c-am ars și noi.
iar când din ochii de jăratec,
or tresări scântei, scântei,
să
Dintre mii de stele ce răsar,
Dintre mii de flori, și mii de fluturi,
Dintre atâtea vorbe spuse rar,
Tu, de ce copacule te scuturi?
Dintre mine cea care am fost,
Dintre atâția alții ce
Frunzele cad, șoptind către soare,
Un cântec vechi, care încă mă doare,
Le strig, nu-mi răspund, poate nu mă aud,
Plutesc spre pământ, visătoare, dansând.
Vântul le poartă, unde vrea el, pe
Căutând drumul meu pe pământ,
De atâtea ori m-am rătăcit.
Și de atâtea ori am pornit de la început,
Nu m-am gândit să mă opresc vreodată.
Nu mi-am dorit să fug de mine și totuși,
De atâtea ori
Într-o zi am să-ți strig ce mă doare
Când nu te vei mai ascunde și vei auzi,
În lumea ta fără nici un hotar,
Fie doar cu un strigăt, și voi reveni.
Ești atât de departe, încât marginea
Să uit că vorbele nu mă-nțeleg ?
Nu pot. In țara tăcerii e beznă
Și cer vântului strigătul fără hotar,
Ce străbate prin ploaie și ceață.
Pașii mi s-au oprit și mă-ntunec încet,
Þip, dar lumii
Și atunci când va veni, timpul adevărului,
Cine din voi va mai ști, gustul amar, al trecutului?
Și atunci, când umbrele întunecate se vor ridica,
De pe ochii voștri, oare, cine va mai ști, cine
Vezi dragul meu, cum viața ne poartă cum vrea ea,
Fără să poți s-o mustri, fără să poți să strigi,
De câte ori te-apasă, te-nșeală și te uită,
Văd cum în tine crește, cu dragoste mai
stii tu cel care m-ai risipit in vant,
pe care drum plecand ma voi intoarce?
in care vis ma vei gasi soptind;aproape
de sufletul tandru al noptilor reci.
stii tu, cel mi trist dintre oamenii
fara povesti, lumea ar fi mai urata,
fara magia lor, culoare n-ar avea,
ar fi gri, alba sau neagra, ori incolora,
si n-ar recunoaste, nu ar sti dragostea.
fara zane si elfi, vrajitoare si
n-am stiut niciodata sa scriu poezii,
n-am dorit sa le scriu niciodata,
n-am putut sa ma mint, si sa mint n-am stiut,
n-am uitat sa invat sa traiesc vreodata.
n-am putut sa ranesc, am stiut
sunt eu cea care/ti striga numele
din toate partile,
si fiecare secunda eu ti/o dau
cu amandoua mainile.
lasa/mi dragostea neastinsa,
si priveste/ma in ochi la fel,
ca atunci, fara inceput si
striga tu prietenul meu nenascut
spune lumii durerea ascunsa-n cuvinte,
roag-o sa taca putin, sa te asculte,
da, eu stiu ca nu te-au inteles,
dar tu poti face totul sa aiba un sens.
striga lumii
umbrele pasilor nostri raman
mai departe pasind
pe aceleasi drumuri pe care,
in taina am vrea sa le regasim
urmele iubirilor noastre,
nu se sterg, niciodata nu mor,
ele merg in drumul lor