loredana marilena pacala

cine mă strigă în noapte? sunt fulgii de nea poposiți din povești, să facă lumea toată mai curată să ne învețe cum e să iubești. și fulgii dansează și mă cheamă mereu, în iureșul vremilor de

mergând pe urmele pașilor mei de copil/te-ntreb unde-ai plecat copilărie_/atât de fără veste, fără un rămas bun,/ai luat cu tine jocul și toată bucuria/lăsând în urma ta, tăcută, nostalgia.

absurdul se inghesuie-n taceri/si-n vorbe, se ascunde si-n iubire,/el, ma ucide noaptea cu intuneric,/absurdul ce se-ascunde-n amagire.

Ce as putea sa mai fac?cerul e atat da tacut si nu-mi da nici o sansa.De ce unii au sansa mereu si altii niciodata? Privind viata mea imi dau seama cu incet, incet am alunecat pe drumul acesta ca pe

e interzis tot ce nu se ascunde/tot ce e pur e-n mocila aruncat/ aud lumea toata cum intra în suflet/îmi calcă-n picioare iubirea și uită.... e interzis, tot ce e adevăr/e rupt în bucăți și aruncat

pe drumul care am pornit acum/nici amintirea ta nu mai există/și lacrimile toate îmi apun,/pe-un cer ce-a fost o viață interzisă./nu-mi cere să mă rătăcesc arzând/în vorbe care nu le crezi nici tu,/e

și Doamne, e atâta rutină în noi, ne-am umplut fiecare bucată de suflet cu praf din ce în ce mai gros și mai întunecat. am învățat în fiecare zi să purtăm aceeași măscă, sub care până la urmă, nu

cărbunii când ți-or arde-n sobă în seri cu ani târzii și goi, tu stând la lespedea de piatră să te gândești c-am ars și noi. iar când din ochii de jăratec, or tresări scântei, scântei, să

Dintre mii de stele ce răsar, Dintre mii de flori, și mii de fluturi, Dintre atâtea vorbe spuse rar, Tu, de ce copacule te scuturi? Dintre mine cea care am fost, Dintre atâția alții ce

Frunzele cad, șoptind către soare, Un cântec vechi, care încă mă doare, Le strig, nu-mi răspund, poate nu mă aud, Plutesc spre pământ, visătoare, dansând. Vântul le poartă, unde vrea el, pe

Căutând drumul meu pe pământ, De atâtea ori m-am rătăcit. Și de atâtea ori am pornit de la început, Nu m-am gândit să mă opresc vreodată. Nu mi-am dorit să fug de mine și totuși, De atâtea ori

Într-o zi am să-ți strig ce mă doare Când nu te vei mai ascunde și vei auzi, În lumea ta fără nici un hotar, Fie doar cu un strigăt, și voi reveni. Ești atât de departe, încât marginea

Să uit că vorbele nu mă-nțeleg ? Nu pot. In țara tăcerii e beznă Și cer vântului strigătul fără hotar, Ce străbate prin ploaie și ceață. Pașii mi s-au oprit și mă-ntunec încet, Þip, dar lumii

cercul acesta.... care s-a închis, și m-a lăsat să-nvăț să zbor pe-afară... ce mână nevăzută mi-o fii scris, să ies din el și totuși să mă doară?

Și atunci când va veni, timpul adevărului, Cine din voi va mai ști, gustul amar, al trecutului? Și atunci, când umbrele întunecate se vor ridica, De pe ochii voștri, oare, cine va mai ști, cine

cercul acesta....care s-a inchis, si m-a lasat sa-nvat sa zbor pe-afara. ce mana nevazuta mi-o fii scris sa ies din el si totusi sa ma doara?

Vezi dragul meu, cum viața ne poartă cum vrea ea, Fără să poți s-o mustri, fără să poți să strigi, De câte ori te-apasă, te-nșeală și te uită, Văd cum în tine crește, cu dragoste mai

n-am stiut niciodata sa scriu poezii, n-am dorit sa le scriu niciodata, n-am putut sa ma mint, si sa mint n-am stiut, n-am uitat sa invat sa traiesc vreodata. n-am putut sa ranesc, am stiut

sunt eu cea care/ti striga numele din toate partile, si fiecare secunda eu ti/o dau cu amandoua mainile. lasa/mi dragostea neastinsa, si priveste/ma in ochi la fel, ca atunci, fara inceput si

striga tu prietenul meu nenascut spune lumii durerea ascunsa-n cuvinte, roag-o sa taca putin, sa te asculte, da, eu stiu ca nu te-au inteles, dar tu poti face totul sa aiba un sens. striga lumii

umbrele pasilor nostri raman mai departe pasind pe aceleasi drumuri pe care, in taina am vrea sa le regasim urmele iubirilor noastre, nu se sterg, niciodata nu mor, ele merg in drumul lor