masca noastră, cea de toate zilele
și Doamne, e atâta rutină în noi, ne-am umplut fiecare bucată de suflet cu praf din ce în ce mai gros și mai întunecat. am învățat în fiecare zi să purtăm aceeași măscă, sub care până la urmă, nu
cărbunii...
cărbunii când ți-or arde-n sobă în seri cu ani târzii și goi, tu stând la lespedea de piatră să te gândești c-am ars și noi. iar când din ochii de jăratec, or tresări scântei, scântei, să
tu, de ce copacule te scuturi?
Dintre mii de stele ce răsar, Dintre mii de flori, și mii de fluturi, Dintre atâtea vorbe spuse rar, Tu, de ce copacule te scuturi? Dintre mine cea care am fost, Dintre atâția alții ce
cântecul toamnei
Frunzele cad, șoptind către soare, Un cântec vechi, care încă mă doare, Le strig, nu-mi răspund, poate nu mă aud, Plutesc spre pământ, visătoare, dansând. Vântul le poartă, unde vrea el, pe
mereu
Căutând drumul meu pe pământ, De atâtea ori m-am rătăcit. Și de atâtea ori am pornit de la început, Nu m-am gândit să mă opresc vreodată. Nu mi-am dorit să fug de mine și totuși, De atâtea ori
fără hotar
Într-o zi am să-ți strig ce mă doare Când nu te vei mai ascunde și vei auzi, În lumea ta fără nici un hotar, Fie doar cu un strigăt, și voi reveni. Ești atât de departe, încât marginea
drumul
Să uit că vorbele nu mă-nțeleg ? Nu pot. In țara tăcerii e beznă Și cer vântului strigătul fără hotar, Ce străbate prin ploaie și ceață. Pașii mi s-au oprit și mă-ntunec încet, Þip, dar lumii
cercul
cercul acesta.... care s-a închis, și m-a lăsat să-nvăț să zbor pe-afară... ce mână nevăzută mi-o fii scris, să ies din el și totuși să mă doară?
cantec
Și atunci când va veni, timpul adevărului, Cine din voi va mai ști, gustul amar, al trecutului? Și atunci, când umbrele întunecate se vor ridica, De pe ochii voștri, oare, cine va mai ști, cine
cercul
cercul acesta....care s-a inchis, si m-a lasat sa-nvat sa zbor pe-afara. ce mana nevazuta mi-o fii scris sa ies din el si totusi sa ma doara?
vezi dragul meu cum viata....
Vezi dragul meu, cum viața ne poartă cum vrea ea, Fără să poți s-o mustri, fără să poți să strigi, De câte ori te-apasă, te-nșeală și te uită, Văd cum în tine crește, cu dragoste mai
tie
stii tu cel care m-ai risipit in vant, pe care drum plecand ma voi intoarce? in care vis ma vei gasi soptind;aproape de sufletul tandru al noptilor reci. stii tu, cel mi trist dintre oamenii
copilul din noi
fara povesti, lumea ar fi mai urata, fara magia lor, culoare n-ar avea, ar fi gri, alba sau neagra, ori incolora, si n-ar recunoaste, nu ar sti dragostea. fara zane si elfi, vrajitoare si
autoportret
n-am stiut niciodata sa scriu poezii, n-am dorit sa le scriu niciodata, n-am putut sa ma mint, si sa mint n-am stiut, n-am uitat sa invat sa traiesc vreodata. n-am putut sa ranesc, am stiut
sunt eu cea care...
sunt eu cea care/ti striga numele din toate partile, si fiecare secunda eu ti/o dau cu amandoua mainile. lasa/mi dragostea neastinsa, si priveste/ma in ochi la fel, ca atunci, fara inceput si
strigat
striga tu prietenul meu nenascut spune lumii durerea ascunsa-n cuvinte, roag-o sa taca putin, sa te asculte, da, eu stiu ca nu te-au inteles, dar tu poti face totul sa aiba un sens. striga lumii
maine vom sterge
umbrele pasilor nostri raman mai departe pasind pe aceleasi drumuri pe care, in taina am vrea sa le regasim urmele iubirilor noastre, nu se sterg, niciodata nu mor, ele merg in drumul lor
si daca
si daca maine timpul se va stinge uitand sa mai paseasca si visand, te vei opri si tu si iar vei plange ca tot nu-l poti intoarce ca intr-un vis. si vom ramane-n timpuri suspendati uitand pana
uitare
ce nume straine ne leaga? de unde raspunsuri si flori? cat de departe e lumea intreaga, cand n-am invatat sa fim noi. printre vorbele goale si nerostite, vom putea sa soptim
