pasager

in fiecare vers regasesc un aspect nou al stressului cotidian, o sursa de nevroza:

\"printr-o gară curg trenuri cu viteză prea mare\"

acest \"prea mare\" e limita dincolo de care acuitatea perceptiilor dispare, dupa cum scaderea sensibilitatii la reactii scade:

\"personal vă declar nu mai cred în goblenuri\"

\"am să-ncerc într-un fel să-mi leg timpul
în lanțuri\"

\"din senin mă cuprinde o altfel de boală
când încerc să recit o factură\"

versurile finale sunt edificatoare pentru starea transmisa de Anton asa de sugestiv:

\"ne-nchinăm la o oală minune din care
zi de zi se prepară doar un fel
de mâncare\"


e o stare de zgandareala, un gunoi suparator in ochi, de care lumea noastra nu mai poate scapa.

asa ca eu o sa remarc aceasta poezie cu putina lumina,insperanta unui text in care Anton ne va oferi o solutie ca sa avem la asa si aperitiv si felul doi :))

felicitarile mele, antoane

Mda, foarte actual, domnule profesor, spune-mi despre nevroze, despre cotidianul asta din oala, care nu mai face minuni decat odata la 100 de ani si
\" se prepara doar un fel de mancare\".
Mie tare mi-a placut aceasta
melancolie de sant, nu o lasa prea tare sa te atinga!

probabil ochii mei vad altfel din cauza bolii:
eu simt metafore mestesugite la tot pasul
-sunt trenuri de mare viteza si nu sunt dispus sa stric a vietii mele freza
-ma trage ata sa simt cum ar fi sa inventez o noua nebunie si atunci las fraiele din mana
-(minunat)voi alege o za mai groasa sa-mi cuprinda timpul de iarba si clipa de coasa
-sunt altfel, imi creste pamantul din lanul de flori, rad doar in ploate si plang cu ninsori
-oala minune-aici sunt paralizat
este un fel de declaratie de independenta aceasta poezie a profesorului nostru de minuni!