Poezie
Antropică
1 min lectură·
Mediu
să fie betoane sticlă și fier
asta mi se trage din cartierul copilăriei
cu douăzecișicincidemii de oameni
grupați în două sute de blocuri
și cîteva case dărăpănate rămase după sistematizare
era o livadă prin care traseră comuniștii o scară cu două sute de trepte
le număram cînd mergeam spre școală
mai erau două sute de pomi
pruni corcoduși nuci
rămași din fostele grădini naționalizate
mie mi s-a naționalizat sufletul de la naștere
gîndesc roșu galben albastru
gîndesc
să fie betoane sticlă și fier
să fie
socotesc procente de creștere și mai multe betoane
oamenii- dă-i în sîmbăta lor galbenă!
să fie betoane să fie! și sticlă și marmură să fie!
printre ele oamenii educați prin cartiere de oameni
nu cartiere de blocuri
uneori vine iarna și copiii se bucură
ei nu au pîrtii
îi trag pe sanie oamenii mari oamenii betoanelor și le povestesc
cum erau pe aici pîrtii și pomi
cum erau două sute de trepte
copiii visează betoane și sticle și fiare
unii doar unii
visează planete
023.203
0
un poem de încărcătură emoțională, care trebuie interpretat dincolo de cuvinte.
am selectat:
"mie mi s-a naționalizat sufletul de la naștere
gîndesc roșu galben albastru
gîndesc" fiindcă mi se pare atât de dureros.
și noțiunea de "cartiere de oameni" în contrast cu cea de "cartiere de blocuri" mi se pare originală, ca și putința de a visa împotriva interdicției la visare - ca rezultat al celor afirmate mai înainte.
Ottilia Ardeleanu