De pe un piedestal suspendat în spațiu

îmi place perspectiva din care ți-ai creat propriul univers și felul în care e mânuit cu atâta ușurință: au Pămîntul între două degete
să nu îi curgă oceanele , aducând ideea la un nivel simplu :mama e cea care m-a învățat să fiu atent
cu ceea ce ating,
dar și felul în care pierzi teren la final :de sus zîmbește Luna

nu mai am degete.

Da, uneori ne dispare dorința de a așterne cuvintele pe un petec de hârtie, de teamă că ele nu vor fi percepute firesc și atunci \"ne dispar degetele\". Și \"Luna de sus ne zâmbește\" ca semn de încurajare în pierderile suferite, oricare ar fi ele. Granițele sufletului nostru.

Ceea ce simt și ce văd eu, aici, este o mamă care-și susține copilul, îi dă aripi, încredere în propriile puteri, educându-l despre ce este bine și cum trebuie să procedeze în viață.
Cu maturizarea, copilul mamei realizează iluziile și că nici pe departe să fie un conducător de imperiu și că globul pământesc nu mai stă în mâinile sale fiindcă \"nu mai am degete\".

Mi-a plăcut. Frumos descris sentimentul \"de pe piedestal\".

Ottilia Ardeleanu

Văd o bună aplecare și înțelegere aici. Vă mulțumesc pentru momentele înțelegerii. Ce aș putea zice? Sărbători fericite! Ați atins puncte comune și înțelegeri individuale.
LIM.