Lie Marian

două burlane se iubeau într-un șanț șopteau vorbe dulci printre șervețele umede ploaia le cădea undeva în cap le-am întrebat ce fac burlanele când nu plouă mi-au spus doar că se numesc

încearcă să dormi e târziu luminile s-au stins și odată cu ele și luna în brațele tale cresc vise afară doar ceața e frig si focul tău din privire s-a scurs într-o ceașcă murdară cu multă

Nu e nimeni acasă mâini reci se topesc pe-o ultimă carte Dragoste lacrimi nerostite culese in grabă Întuneric cu fiecare picătură soarele era mai aproape

ușa se închide mi-e frică să mor lasă lumina aprinsă uite oamenii pleacă la serviciu pleacă grăbiți se duc și gata e dimineață știu dar lasă lumina aprinsă ușa se mai închide o

frunze topite, haiku uitat pe masă e tot ce-a rămas

m-am trezit uitându-mă la tine aveai ochii ca două bălți de vin într-un decor cu zâmbete dulci uitate și miros primordial de crin îți țineam umbra cu două degete vroiam să o pun undeva la

vreau să visez sub apă ea nu are nimic din voi nu are amintiri mi-e sete am rămas cu gândul la Nil acel fluviu care iese din matcă și șterge urmele de noroi de pe gresie uneori chiar și

sunt orb ! de câte ori mă uit pe geam văd marea am închis ochii atât de tare că m-a durut o durere surdă și fără pic de albastru diminețile vin cu întârziere sau nu vin deloc aș vrea să

ultima petală o să vină luni cu primul tren o să se lipească între sufletul tău și degetele mele ca un septembrie incolor tu o să-mi trimiți un mail siropos la mine e frig și miroase a detergent

Mirosul ultimelor luni începea să iasă din hainele vechi ale lui Gheorghe, care zăcea indiferent de câteva primăveri sub o movilă de proporții apreciabile, constituită din frunze de nuc aflate în

eu o să-mi iau pelerina neagră tu o să mă aștepți în ploaie am ajuns la timp ? bineînțeles o să fii îmbrăcată sumar cu bluzița ta decoltată și cu aceleași forme de salut nu-ți face griji apa

încercă să zboare dar apa era prea adâncă trăia printre spice de grâu ale căror buze plângeau pe o arie prea înaltă i-am închis ochii am băut ultima lacrimă ce ieșea cu disperare prin pleoapa

viața e fumul ce ne macină plămânii dragostea secunda fără plămâni eu văd doar filtrul cu puțin ruj pe el morții nu vorbesc doar îngână și se uită la ceas mai e puțin și-o să avem același vis

ți-am spus nu sunt parfumul meu sunt un fir de mătase neagră uitat pe o bancă un pumn de suflete pierdute puse la păstrat în lada veche plină de amintiri a bunicii ah bunica când îmi

totul e negru un negru fară de zare ploia-mi șoptește sumbre mistere bătând a agonie la fereastra din colț mi-e cerc în cuvinte și cercul se strânge mă arde mai tare simt dor de iubire și

stau închis pe o bancă în fața catedralei tăcerii cu mâinile strânse cu timpul uitat acasă printre nasturi prin parc se plimbă oameni invizibili ale căror chipuri mi le amintesc din visele

„Timpul este substanța din care sunt făcut” Jorge Luis Borges nu mai știu de când ascult melodia picăturilor de apă sau câte lingurițe de zahăr am pus în cafeaua care e tot amară am

eu zbor deasupra voastră a tuturor mă numesc doctor monroe și-mi place să număr stele în timp ce fumez țigări de foi în tura de noapte eu sunt cel ce-ți va arunca la cap o floare uscată și-ți

am vrut să mă ascund în spatele monitorului dar Dumnezeu mă vedea de sus cum trimiteam mail-uri la întâmplare le trimiteam fără destinatar și fără subiect doar să schimb imaginea de la

oare cât ar dura să-mi reclădesc porțile infernului sau măcar să pun un preș mai aspru la intrare de când a început să vină cine vrea paradisul e pustiu trebuie să schimb si perdelele să pun

sunt un cerșetor locuiesc pe străzi pline de vitrine sparte am loc rezervat de la primărie \"vis-a-vis\" de ieșirea din rai stau exact în punctul fără amintiri fumez un muc de țigară ce

- Doriți o răcoritoare, domnule? - Nu, îl vreau sec. - Cu sau fără gheață? - Azi dimineață am vorbit cu Dumnezeu, i-am spus că îl vreau sec, dar el îmi povestea despre gheață. Nu înțeleg de ce