Fisuri
a făcut mama mea pui mici din cioburi de sticlă colorată îi tot aduna atent și încerca să-i potrivească pe culori dar se tăia la degete ar fi vrut să pună albastru la albastru galben la
Stângul
Stângul Dreptul Mă furișez lângă tine cu dreptul Lumea e strâmtă Douăzeci de scânduri deasupra și împrejur apă Gânduri în perete Stângul Dreptul peste stângul lâng-o supă caldă O țigară, e
la arta
beat de prea multă lume dorm cu capul pe masă la arta oameni mici cu trăsături de pitici îmi oferă covrigi să nu mor de frig se aprind becuri în scârbă străzile sunt pline de babe ce-l
Pentru diabetici
astăzi m-am trezit cu mâinile lipite de sânul acela imens al mării eram doar eu, el și un sfârc sărat ce-mi lingea creierii căldură mare pe animal planet nu era nimic interesant el m-a privit
nisip si mult verde
viața e fumul ce ne macină plămânii dragostea secunda fără plămâni eu văd doar filtrul cu puțin ruj pe el morții nu vorbesc doar îngână și se uită la ceas mai e puțin și-o să avem același vis
Doar o idee
supradoza de fericire face victime dar desigur noi nu stim asta simtim diluam mai diluam putin incepe sa miroasa a jurnal si muzica de carciuma as putea deveni sarutul tau sa ma adun bucata
se cauta titlu
ultima petală o să vină luni cu primul tren o să se lipească între sufletul tău și degetele mele ca un septembrie incolor tu o să-mi trimiți un mail siropos la mine e frig și miroase a detergent
Supradoză
încearcă să dormi e târziu luminile s-au stins și odată cu ele și luna în brațele tale cresc vise afară doar ceața e frig si focul tău din privire s-a scurs într-o ceașcă murdară cu multă
joe în rol principal
joe e la prima masă îmi face cu mâna voi undeva mai în spate vă uitați in scrumieră și câteodată la bec ușa e larg deschisă intră cine vrea pleacă cine n-are ce face unul s-a spânzurat
Poeme intr-un vers
Nu e nimeni acasă mâini reci se topesc pe-o ultimă carte Dragoste lacrimi nerostite culese in grabă Întuneric cu fiecare picătură soarele era mai aproape
zâmbetul tău
dincolo de noapte nu mai e nimic doar ziua de luni stă acolo ca o stație în care uiți să cobori locul cu miez de nisip în care îți văd ochii dar ochii tăi nu au văzut ploaia o strigă doar cu
Poză cu ziua de ieri
refuz...să mă trezesc astfel nu o să mai fie nevoie să deschid geamul și să citesc revista ziua de ieri nu inteleg de ce mereu ieri de ce nu o duminică cu iarbă albastră și pitici nebuni ce sapă
lăcustă proastă !
vreau să visez sub apă ea nu are nimic din voi nu are amintiri mi-e sete am rămas cu gândul la Nil acel fluviu care iese din matcă și șterge urmele de noroi de pe gresie uneori chiar și
Doctor Monroe
eu zbor deasupra voastră a tuturor mă numesc doctor monroe și-mi place să număr stele în timp ce fumez țigări de foi în tura de noapte eu sunt cel ce-ți va arunca la cap o floare uscată și-ți
al doilea lift
al doilea lift merge mereu la subsol nu urcă niciodată el coboară încărcat cu oameni mici, androgini îmbrăcați în frunze de anemone și echipați cu ochi goi mărunți ochi grei care râd
pană de curent în mănăștur
a dispărut curentul și nu știu dacă o să mai apară oamenii din blocul de \"vis-a-vis\" și-au aprins lumânările și-și spun rugăciuni pe care nici ei nu credeau că le știu clădirile iau forma
Swimming with the fishes
eu o să-mi iau pelerina neagră tu o să mă aștepți în ploaie am ajuns la timp ? bineînțeles o să fii îmbrăcată sumar cu bluzița ta decoltată și cu aceleași forme de salut nu-ți face griji apa
Autoportret
ușa se închide mi-e frică să mor lasă lumina aprinsă uite oamenii pleacă la serviciu pleacă grăbiți se duc și gata e dimineață știu dar lasă lumina aprinsă ușa se mai închide o
În orașul fără stele
astăzi a nins cu piese de domino de lângă un semafor stricat dumnezeu îmi dirija circulația spre un fast-food eu mă plimb de mână cu o drogată, dragostea vieții mele, și mă întreb la câte
funeral
mor cu lacrimi în ochi mi-am pierdut cuvintele ,umbra somnul ,mama mor și mă tot gândesc ce bucuros o să fie cel care le găsește n-am haine de înmormântare știi tu :costum ,pantofi nici
Gavialul
mă trezesc în patul meu gavial dimineață de vitraliu cu oameni deformați de gânduri înghesuiți într-un gazel miriapozi genialo-miscibili dumnezeul meu? da l-am văzut era o combinație dintre
Duplex
am uitat să respir doctoru\' mi-a zis că nu e bine măcar să încerc tot caut sufletul ăla dar se pare că e un șmecher...s-a ascuns bine am uitat să privesc nu pe geam am uiat să privesc când
Orașul femeie
la semafor se simt primele cuvinte ale creației cu prea mult roșu prea mult din ele un alt motiv pentru care prefer străzi lăturalnice unde te văd ascunsă în spatele unui copac plin cu haine
Prefer secunde
„Timpul este substanța din care sunt făcut” Jorge Luis Borges nu mai știu de când ascult melodia picăturilor de apă sau câte lingurițe de zahăr am pus în cafeaua care e tot amară am
Haiku
frunze topite, haiku uitat pe masă e tot ce-a rămas
Străzi diferite
ochii râdeau pe la colțuri de stradă buzele cântau \"black dog\" și \"all of my love\" oamenii serveau castane prăjite în sânge iar tu plecai într-acolo spre centru la o ceașcă de cafea cu
Dragoste albă
privesc dintr-un tren zăpada parcă mi-e dor s-o ating s-o ridic în palme spre cer și să-i cânt apoi să-mi pătrundă în pori în fiecare por în parte până la cel mai ascuns și să-i închidă pe
vis cu vin
m-am trezit uitându-mă la tine aveai ochii ca două bălți de vin într-un decor cu zâmbete dulci uitate și miros primordial de crin îți țineam umbra cu două degete vroiam să o pun undeva la
Filantropie de iarna
m-am trezit pe un drum presărat cu popcorn împărțind semințe de floarea soarelui celor ce se nasc soarele clipea se uita de undeva de sus încercând să mă întrebe de ce îi vând copiii dar eu
Seara anemonelor
dimineața aceasta părea altfel am scos capul pe geam afară mirosea a iarnă si anemone stai nu stiu cum miros anemonele defapt nu stiu nici macar daca au miros dar sunt ale mele si mi le
Toamnă fără muzică
stau închis pe o bancă în fața catedralei tăcerii cu mâinile strânse cu timpul uitat acasă printre nasturi prin parc se plimbă oameni invizibili ale căror chipuri mi le amintesc din visele
Cerșetor de suflete
sunt un cerșetor locuiesc pe străzi pline de vitrine sparte am loc rezervat de la primărie \"vis-a-vis\" de ieșirea din rai stau exact în punctul fără amintiri fumez un muc de țigară ce
umbra pașilor tăi
văd umbra pașilor tăi pe mormintele iubirii din întuneric îți fac semn să te întorci pe cărările toamnei pline cu frunze topite pierdute de vânt uitate în noi noi aceia ce suntem frânturi
te sărut în oglindă
ți-am spus nu sunt parfumul meu sunt un fir de mătase neagră uitat pe o bancă un pumn de suflete pierdute puse la păstrat în lada veche plină de amintiri a bunicii ah bunica când îmi
Ultima lacrimă
încercă să zboare dar apa era prea adâncă trăia printre spice de grâu ale căror buze plângeau pe o arie prea înaltă i-am închis ochii am băut ultima lacrimă ce ieșea cu disperare prin pleoapa
Stare de noapte
totul e negru un negru fară de zare ploia-mi șoptește sumbre mistere bătând a agonie la fereastra din colț mi-e cerc în cuvinte și cercul se strânge mă arde mai tare simt dor de iubire și
Printre rafturi
azi cineva voia să-mi vândă cu orice preț un kilogram de lumină calitate superioară i-am spus că n-are nici un rost îmi place să-mi pierd curajul pe o ramură de vâsc uscat sau în ochii plini de
Redecorarea infernului
oare cât ar dura să-mi reclădesc porțile infernului sau măcar să pun un preș mai aspru la intrare de când a început să vină cine vrea paradisul e pustiu trebuie să schimb si perdelele să pun
Liniște de mormânt
sunt tot aici în același cimitir cu porțile închise în bătaia viscolului de păcură sunt tot acum sunt tot mereu în anotimpul uitării și stau culcat în perna unui mort privind pământul
Umbra singurătății
Veșnica umbră a singurătății sclipește și-acum în întunecatul tunel al vieții. Mușuroiul e plin de furnici ce-și caută perechea dar tot ce pot găsi e propria umbră văzută într-un mod mai
Soare negru
Inspir același praf de mucegai Ce se-nrădăcinează-n mine, Expir aceleași vorbe Care devin din ce în ce mai șterse. Simt inima care-ncepe Să bată asemeni unui pește Ce săturat de atât
Portretul numit viata
Viata e un imens portret, în care ne găsim cu toții. O lume plină de chipuri si speranțe, spre care vreau să strig Încet să mă aud doar eu. Viața e un imens tablou, în care mă găsesc și
