Lidia Muraru

S-a strâns tot cerul în ochiul tău albastru să mă înalți pe nestemate culmi, de mă arunc să mă culegi din aștri născându-mi gemeni de genuni. Ai prins luceafărul la sânul meu de piatră să mă

există spațiul în care ne întâlnim acel punct din care pornește fiecare încotro poate acolo de unde întoarcerea învață să ia de la capăt atingerea ne regăsim când gândul ne strigă în acel răgaz în

tăcerea plânge tu amesteci cafeaua cu lacrimile care nu mai spun nimic degetele se desprind doar să mai ridice toarta ceștii de pe care s-a prelins o picătură de lichid prea dulce mă privești

te-aș invita să împărțim secunda să mușc din ea cu gura plină iar tu să-mi torni pe jumătate veșnicia în căușul palmei stângi și-n dreapta împrumută-mi te rog îmbrățișarea care ni se

Cum, oare cum se face că ajungi tot prea târziu! Când te caut, tu pleci. Când vin, tu te duci. Când viața te-a cules din cioburi și te-a cusut cu lumină pasul meu deja se grăbea convins de gândul

mai bine un ciot de Cuvânt uscat decât o mare de vorbe dulci, alunecoase, mieroase, care întind capcane sufletului, mai bine un Cuvânt de mustrare, o privire strânsă sub gene decât un ocean de

mă gândesc la tine și mă întreb dacă nu cumva te arde sau dacă cerul meu va mai curge într-un strop de lumină să-ți amintească din nou că exist sau cumva o notă minoră să crească din

culeg umbrele pașilor din urma ta, le strâng în perechi, le fac mănunchiuri, aprob, împart, măsor talpa cu gândul și mă iau la trântă cu timpul scurs când pasul ți-a crescut iar ritmul, prea

genunchii mă dor și-n suflet așchii de sticlă se sparg iar cuvintele ... orice cuvânt din gând devine incandescent și-mi arde ca un fitil orice mișcare a literelor ce devin conglomerate spărgându-se

aș vrea să îți ofer porția de zi preferată să îți promit muzica pe care doar tu o adori și tăcuți până la noapte să ne odihnim în doi să măsori liniștea ca pe lichidul ce-l poți turna încet picătură

este timpul ca personal să trezesc dimineața să-i pun ceasul să sune iar când gândul mă va îmboldi ziua să audă alarma faptelor bune să sară din ceas să zguduie vremea și să facă norii să curgă

de ce n-aș crede că plecarea mea din privirile tale n-ar fi exact veriga-ultimă pe care o rup din întăritura tinereții de atunci când făceai acte extravagante ca să supraviețuiești neiubirii și de

trezește-mă căci rod de o vreme zilele trecutului și din ele am înghițit un fel de moarte și un fel de substanță vie care nu mă lasă să mă mișc fixându-mă în spații interzise în colțuri prea

privesc omul iar ca pe un spectacol în gesturi, forme, conținut mă las chemat de tot ce-i glas și parcă mă strânge dorul înspre rugăciuni și iert uitarea, trista amintire c-odată el, chiar omul m-a

aveam un zâmbet descătușat de frici îmi uitasem lacătele toate iar cheile inimilor le lăsasem pierdute intenționat zbughind printre gânduri în rochia transparentă cu maci lăsând-o să-mi alinte în

înseamnă iubire să-mi scrii bilețele cusute cu fir de nadir lăsate să cadă pe vechi trotuare la ceasuri când vin înseamnă iubire să-mi scrii printre gânduri că ziua îți trece prea greu când nu

nici prin mine însămi nu mai merg pe căi bătătorite m-am găsit destul mă cunosc îmi știu toate simțirile gândurile înălțimile căderile mă recunosc nu-s decât un boț de lut pe care degetele

Așează-mă literă cu literă, pauză cu pauză, pe covorul de plumb și scrijelește-mă cu inima ta, scrie-mă pe dinăuntru și pe dinafară, notează-mi gândurile, toate simțirile și pune-mi pe

din cauza întunericului nu putem aranja cuvintele bâjbâim după fiecare silabă ne doare fiecare literă căzută în abis continuăm să pipăim prin beznă Cuvântul se rupe iar degetele devin ciocanul ce

n-ai trup; e un fel de note minore născute în urechile timpului, un soi de atingere fără asemănare, este acel ceva-cineva care te pătrunde existând în interior, dintotdeauna, în cealaltă

Plouă monoton, picurii gri fac exerciții de ocolire a obstacolelor, oameni mărunți se ascund sub treptele prea înalte pentru ora atât de târzie și tristă și atât de înfrigurată de ziua intrată