Leonte Doroftei

În palma-mi umedă parcă și visul a încetat să mai bată Și doar fiorul cutreiera necontenit în trunchiul slăbit Iar carisma tremurândă din colțul ochiului Mă deștepta la realitatea ce pare uneori

unde ești,cum unde sunt ne găsim pe-acest pământ tu o frunză, eu un vânt unde ești,cum unde sunt unde-ai fost și unde ești căci atunci cand eu visam doar pe tine te doream unde-ai fost și

Te-am descoperit... în locul în care îmi doream poate, să te fii întâlnit. Aveai, același mister pe care-l visasem... profund, marcant. Când te-ai întrepătruns cu privirea mea... doream să te

Privesc în mine ... prin refleția sufletului meu. Constat doar golul, ce-n aparențe mai contează. Amurg de vise sunt topite, timpuriu... precum orașul dispărut în ceață. Un picur

în colțul tăcerii lăuntrice zăcea urma mută a unui dor de amintire prea prăfuit de neatingerea inocenței mele știam că m-ai pătruns cu un fior prea demult și prea devreme ce avea să moară

M-am trezit... o biată sămânță purtată de vânt. Și mă încurajam singură, că totul va fi bine. Pluteam aievea... fără vreun discernământ, la îngânarea,... din rău și bine. Mai totu\' a fost

așa ai apărut tu de o blândețe aparte pe lumea asta mamă pe mine să mă naști deși eram un sâmbur din tine făceam parte să poți ține copilul la sân tu îți doreai durerea de născare s-a perindat

Trecuse ceva timp, de când nu mai fusesem în tandem. Tu, de o sensibilitate plăcută... eu, un suflet pribegind prin vânturi. Aproape că îți uitasem trăirea, după nenorocul, cu care fusesem

Iartă-mă tu, că astăzi te-am mințit... și-am semănat durere, în preajma vieții tale. Așa cum soarele... pe luna a măgulit, cu aparența lui seducătoare. Iertați-mă părinți, că poate n-am fost

Privesc cu ură țărâna, ce nu mă lasă să vărs lacrimi pe ea... îmboldind nesuflarea din prejur, la un nou început. Poate că atât de mult, mă urăsc și pe mine... căci m-am lăsat sleit de

am pasit firav nevrand sa ranesc pamantul ce parea ridat de apa ce mustuise pe el gandeam in sinea mea la curajul ce intarzia sa apara asa precum raza timida de soare nu se lasa

De ce prezența ta, este alura vagă?... Căci tind să prind acum, frânturi din chipul tău. Și derulez momentul, culoarea să te scape. Misterioasă umbră... ce-mi vii în gând mereu. Cu degetul

priveam un cer ce mă snopea în pasteluri viu colorate apostrofându-mi tăcerea prin jocuri de-a pictatul certând părți din timiditatea mea, cerându-mi totodat\' curaj dacă aș cunoște nașterea ta,

cerseam trăirile ce nu năsteau suflare`n mine asa cum incă zorii asteptau abandonate in negura de după zi fărâma smulsă din tacere opream clipita`n loc ca tu să poti veni lăsasem pradă o

Cu trupul dezgolit, de sensibilitatea urii... acopăr dorul, doar cu plânsul meu. Și pe alocuri... în jocuri lungi cu umbre, se întrevăd săgeți de sori, mereu. În palida miriște, unde am

departe-mi este dorul, neliniștea-i departe privesc în depărtare un trist, banal apus mi se citește-n suflet mâhnirea de altădată și poate neîmplinirea întregului trecut mă zbat în neștiință

Dragă tu!... Aștern pe alba-i foaie, Cuvintele zălude. Să ducă mai departe, Frânturi din trupul meu. Prin ele mă destăinui, Cuvintele-mi sunt mute... Iar mută-mi e privirea Acum de dorul

Din neliniștea norilor, am dat crez suferinței tale... și n-am să uit să spun, că eu sunt vinovat. Degeaba cer acuma, la tine, îndurare... când răul cel purtasem, fusese invocat. Sunt cel ce

dintre toate planetele din galaxie eu te-am ales pe tine să mă găzduiești iar prin culoarea-ți vie a pământului tu mă obligi pe veci să te iubesc o minge albastră ce gândul îl reflectă

Ce mult aș vrea acum în doi Să facem o încercare Și să visăm acum doar noi La dragostea cea mare Când pe-nserate tu-mi ziceai Iubit eu voi fi veșnic Acum în clipa cea mai grea Mă sting

Pe boltă stelele sclipesc... Ca, lacrimile mele. Cu chipul tău cel blând, ceresc, Tu îmi provoci durere. Departe ești acum gândind, Iar gândul mă-nfioară. Aș vrea să te revăd, plângând La

Mi-e rușine, să privesc oglinda... și mă urăsc... căci n-am curaj să mă omor. Blestemată fii tu suferință, ce-mi cruți tu viața, fără a mea voință. Tu nu înțelegi?... în viață nu-i ușor. Mai

Las la voia ta, precum și astru ce răsare... apusele priviri, ce cad în dorul tău. Și n-am să vreau.... să moară, pe veci de supărare. Aproape-mi e lumina departe în blestem. Aș încerca

Un vuiet se propagă și cerul se încruntă, Pe alocuri vântul smulge,copacii înverziți... Străfulgerări, adesea scrutează cerul care, Prinsese o culoare de albastru-plumburiu. Și porumbei zboră