Leonard Ancuta

trecand peste anumite imperfectiuni (vreo doua repetitii, cateva alunecari si verbalizare usor in exces, acolo la final unde are dreptate medeea) e un text bun. are atmosfera, are cateva imagini inedite - in prima strofa cea cu geaca, in 2 cu aburul, in 3 cu nocturna - si in plus transmite sentiment, in ciuda racelii. e un text care-mi place la tine, mai mult decat altele.

ce imi place

merg prin pagină ca printr-un măr stricat

Sunt o ființă liberă cu trupul împrejmuit de tine

Sap, sap, roca e moale, sentimentală, ușor de tâlhărit

restul nu-mi place, cu mentiunea ca nu-mi place din cauza faptului ca te invarti in jurul acelorasi simboluri - coala alba, singele, carnea, vertebre, piept - faci asocieri extrem de feminine si care n-au plasticitate plus ca mi se par cam chicioase, cam in genul pozelor de le pun multi pe FB. poezia de la reco e cu mult mai buna, chiar surprinzatoare pt mine, cred ca una dintre putinele in care reusesti sa te indepartezi de ceea ce ziceam mai devreme, desi nici macar acolo nu o faci total. eu n-as putea sa citesc mai mult de doua trei poeme din cineva daca peste tot intalnesc aceleasi lucruri.

felicitari dorin, ia-uite, inco o reusita, sper sa pot ajunge la tine, desi voi fi cu siguranta prin targ.

ma bucur ca ai gasit ceva care emite pe lungimea ta de unda. si multam de semn.

pentru ca a fost recomandat. stiu, Eugenia ne pune in atentie texte, iar acest text merita atentie. pentru ca in primul rand eu recomand celor care vor sa scrie sa nu scrie astfel. searbad, pierdut, fara gust. un text de proza trebuie sa se sustina in primul rand prin limbaj apoi prin poveste. acesta da gres si la una si la cealalta. intr-un fel e pacat de fapt are o poveste, numai ca e prost spusa. si mai e ceva ce recomand: suntem in 2012. hai sa nu scriem ca in 1912.

eu iti dau stea. si motivez simplu: pentru ca dintr-o data m-am simtit batran si cu dintii plutind prin gura. desi la prima citire nu mi-a placut, la a doua carafa de vin am realizat ca e ceva: si nu spun ideea ci ca acele cuvinte dau farmec, ca expresia creeaza vant temporal si ca asa as inventa o masina sa ma cobor in urma cu doua statii...

daca ai renunta la vocea asta patetica probabil ar suna mai bine, asa are aer de copil tasfatat dar naiv.

multumesc pentru trecere. eu de fapt nu mi-as dori sa mangai acea fotografie, dar din pacate ma vad nevoit s-o fac.

uite asta e un poem reusit. ai ici imbinare buna intre elemente idee si figuri de stil. si-mi place mai ales ca e cu tenta de dans popular, asta e ceva mai rar in poezie.

o, george, caderea e numai a inocentilor! si urcarea, urcarea

tot nu merge, de la stroa trei incolo e fara vlaga. plus ca din strofa doi ai scos ceva care-mi placea, ceva cu portretul lui paul dorian.

fiindca vorbeste altfel despre lucruri pe care de fel le stim cu totii. aici conteaza mult exprimarea, onesta dar bogata in imagini metaforice. conteaza aceasta zicere calda, necomplicata, are un fel aparte de a invalui si descrie in acelasi timp misterul facerii. de remarcat atingerea parintilor si comparatia extrem de inspirata dar si voalata cu prunul din final.

primele doua strofe, pana la arunca cu inimi mi se par f reusite. de acolo parca nici nu mai are legatura, te pierzi. deja dupa acele 2 strofe restul pare balast. cred ca e suficient un poem din primele doua strofe.

nu asta e ideea. o stire de ora 5 sau oricare alta poveste nu se transforma in poezie doar prin prisma ca-i adevarata. arta tre sa starneasca emotie, tre sa aduca plus valoare sa aduca cititorului ceva in plus decat moartea mai mult sau mai putin tragica a cuiva. daca imi murea cainele și scriam un poem ca mi-a murit cainele, cainele meu s-a dus in raiul cainilor stiti de fapt moartea nu iarta pe nimeni indiferent daca e om sau caine si pana la urma chestia e ca a murit el puteam sa mor io calcat de masina aia si sa zicem ca aveam toate motivele etc etc nu inseamna ca am facut o poezie. tocmai de aceea pentru poezie e nevoie de anumite elemente, de combinatii intre ele, de omisiunea unora pentru a emfaza altele etc asta doar pentru a crea un limbaj specific de a crea atmosfera si apoi de a spune prin acel element ales o poveste generala. si mai mult decat atat, fiindca nu e suficient, trebuie sa stabilesti o punte de legatura intre tine ca autor, subiectul tratat si cititor astfel incat la final, cititorul sa empatizeze cu toate palierele. să-i placa si povestea si felul in care autorul o prezinta dar in plus sa extraga ceva si pentru el, sa simta ca s-a imbogatit cu ceva. eu zic ca tu ai probleme si cu limbajul folosit, si cu felul in care prezinti povestea (asa sec pac rafturi in burta) - cred ca era mai de efect daca spuneai povestea in doua strofe si morala intr-una sau chiar mai putin. asa minimalizezi efectiv moartea aluia si-mi tii polologhii despre moarte in general, de parca n-am stii cu totii ca moartea e una, aceeasi pentru toti, plus ca si poetizezi cam fortat pe final si la faza cu ma-ta si la aia cu ingaduinta strainului - mie ambele mi se par trase de par una ca expresie cealalta ca adevar - e banal sa spui ca un strain priveste cu ingaduinta - toti o fac, e un sentiment care nu tine de observatie, tine de imaginatie, deci nu aduce ceva nou. la partea cu cititorul care pleaca multumit si imbogatit iar nimic. deci, ca o concluzie, in opinia mea, poemul e ratat.

tonul asta ironic artaggos pseudofilosofic de crasma ar nerge daca ar avea ceva adancituri pe alocuri. ceva care sa te faca sa te opresti ca sa cugeti. sa dai cu basca de podea si sa ceri de baut. asa textu imi pare mai degraba o poanta decat poezie.

iau doar finalul

până când în jur nu mai rămâne-a nimic
timpul se evapor-a și umbr-a lui curge-a în răni
până când nu se mai întâmpl-a nimic

nimic nu se mai înfirip-a
chiar nimic

suna ca o traducere lipsita de imaginatie, creaza monotonie. lipsa de procedee mai curajoase seamana a limitare. asonanta creeaza o anumita melodicitate, dar facuta pe cuvinte mai putin banale.

o solutie aici ar fi fost cuvinte puternice cu alta rezonanta, parerea mea.

imi nplace directetea, dialogul, sinceritatea care creeaza autenticitate. e un tablou reusit, il cunosc de altfel prea bine si - chiar de ti se intampla tie in italia - mi se intampla aproape asemenea mie aici. deci are si-o doza de universalitate ceea ce la o adica mai ridica nitel. iti sade bine cu tonul asta, usureaza si cititul, tot ce ramane e sa ai tot timpul povesti care sa aiba ecou in cititor. pe mine aici m-ai prins.

dragut dar nu extraordinar. cumva mi se pare ca prima strofa poate lipsi, cumva il explica pe Romi prea mult, si nici nu-l avantajeaza. sunt cateva exprimari cam pretioase gen rebusul fiintei mele sau singuratatea in harnasament sau prea banale cum e finalul cu puii mei sau acel vrei sa pui mana pe-o vrabie, dar e și una care imi place - motanul intre matasuri. in orice caz are tonus si asta e ok.

uite un text peste care s-a sarit desi calitatea lui il recomanda mai degraba sa stea in prima pagina. un text angoasant in care echilibrul este firav si starile sunt sugerate cu multa atentie si prin derapaje care creaza un efect schizo dar care sunt mult mai graitoare despre stari decat cuvintele. efectul cinematografic cu aceste dese intreruperi scoate la iveala episoade care se pliaza unele peste altele si ascund/descopera noi stari. cașto.

e ca textul asta e prea incarcat, prea aglomerat si in plus nu e suficient de bine legat. imaginile chiar si asa fantaste, nu impresioneaza, par mai degraba sfortari de unde vine si o anumita stare de neautenticitate. chestia cu lacrimi pe sexe sunt sigur ca am mai citit-o si inainte sau macar am senzatia. ai texte mai scurte mai bine construite decat acesta, aici pur si simplu bombardezi cititorul cu ”ingeniozitati” stilistice si poezia nu respira.