să vorbim despre izolare

ceea ce prezinți îmi pare mai mult captivitate (care-i sinonim, dar mie îmi reflectă mai mult decât izolarea).
și una, și cealaltă, pot fi generate atât de ceva-ul exterior, dar și de ceva-ul interior.
dacă în izolare nu-s lanțuri, în captivitate pot fi. chiar și zăbrele.

generate de factori externi, pot deveni provocări.
dar izolarea, captivitatea generată de ceva-ul interior poate fi o stare de spirit dăunătoare, cu siguranță, periculoasă chiar.

nu-mi place.

sper să fie doar o ipoteză propusă pentru dezbatere.

nici nu cred că este un text de prezentat oricui. sunt persoane care pot desluși greșit.

poate mă înșel

După izolare și muncă oribilă în plus prin armată se-ajungea la pedepse mai nașpa. Cine n-a făcut armata românească? Îți venea să-ți potrivești țeavă de pușcă-n gură și să apeși pe trăgaci, să scapi România de tine.
Faină trecerea de la izolarea colectivă pe timpul pandemic ori nu chiar pandemic (alertat, urgentat și de pomana HoReCa) la o singurătate pe deplin asumată, când se reactivează "amintirile și trăirile" ca în hitul "Amintirile mă chinuiesc", plin de melancolie, dar și de revoltă, superbie juvenilă. Cu tăierea venelor ca "binecuvântare" se face o hiperbolă?

Se pare ca doar voua trebuie sa va mulțumesc pentru răspuns la acest poem care s a strecurat in mine cu durere . Ma bucur tare ca ma cititi, sa ne fie bine si sa ne citim mai departe sanatosi!

mai mult decât disipantă poate produce și o boală gravă care te poate face prizonier în trup, în cameră, ani de zile, poate chiar o viață! Și izolarea aceasta poate fi distructivă pe atât de multe planuri ale ființei, cât majoritatea omenirii nici nu poate imagina. Când nu mai controlezi niciunul din cele șapte corpuri energetice ce compun ceea ce numim generic om, când totul arde și doare și tu plutești într-un fel de vid fără punct care să țină agățat firul de viață ce mai pâlpâie. Când privești, când durerea ia pauză câteva secunde, la oameni și la ale vieții prin sticla groasă a unui acvariu și percepi oroarea celor ce te privesc „ca pe-o pată de sânge” (vorba lui Nichita) și nu știu cum să fugă mai iute și să te uite... când între patru pereți și-ntuneric tu pe tine te dori...
Da, Leonard, unii mai știu ce e izolarea, fie că-i mărturisesc genunea, fie nu! Mie mi-a plăcut și poemul și-am apreciat și curajul de-a aduce la lumină dureri pe care în general oamenii le-aruncă în groapa marianelor!
Hristos a înviat!