Vorbind despre ea

ca in ultimele trei poezii, cel putin, ai incercat un fel de sacralizare a banalitati, nu in sensul paunescian (deja clasicizat si fara amploare), ci de o modalitate mai degraba tehnica. personal cred ca maniera de tip tautologic sau de utilizare a paradoxelor dupa aceeasi axa, mimeaza o teoretizare derizorie azi. nichita a fost probabil ultimul care si/a permis/o.
in fine, in cazul de fata, tacerea, non/comunicarea si ideea paradoxala a lui \"totul este comunicare\" sugerata de urletul din versul final nu mai este noua de ceva vreme. de aceea consider tratarea temei dificila, posibila doar printr/o perspectiva realmente noua si eventual socanta (nu neaparat estetic). or in aceasta poezie, dincolo de hypersensibilitatea autorului, un singur vers ar putea stab intr/o poezie buna despre tacere, acel extrem de personalizat \"mai ales noaptea când nu-și afla locul lipindu-se de pereții mult impersonali credea ea\" si, eventual, urmatorul, care mai pierde din tensiunea deja expusa de cel citat.
cred ca neo/romantismul poate fi una dintre alternativele validabile ale postmodernismului, iar poezia ta mizeaza pe aceste coordonate, dar de data asta linia nu a fost depasita.
o sa ti se para poate paradoxal daca voi incheia cu
drag si dinceritate
florin bratu

daca aici este un paradox, nu e rau. sunt omul care cauta paradoxuri. asta dincolo de taceri si alte stari pe care le afisez pe-aici.
textul este o amintire, tacerea - mai mult sau mai putin acuta, cuvintele tale - mult elaborate.
iti multumesc pentru drag si sinceritate:)