Laurentiu Nicolae

E o cameră goală, această cameră a ta. Ușa ușor întredeschisă pare a se mișca imperceptibil. O iluzie optică, desigur. O lumină palidă izvorăște dinlăuntru, pâlpâind încet, fără vreun ritm anume.

Orașul: alb pe alb, fuioare de fum risipindu-se alene în calmul dimineții. Ninge potolit, aproape invizibil, cu fulgi mărunți și aspri ca grăunțele de nisip. În largul Mării Nordului, curentul

Iubind, ploaia Picătură cu picătură Reflexii sfărâmate Pe caldarâmul ud Fără vreo țintă anume Venind, noaptea Necreatul din zori Neuitatul de seară Printre stropi de trecut Copilul ce-a

Am să îți frâng aripile, o, doamnă... Nu azi. Azi am să îți privesc de pe colină Trupul tău mic, cu linii elegante, Zborul tău lent în unduiri termale Sus, tot mai sus, îngerul meu de

Vă simt îmbrățișați Pe vârfuri, mâna lui la cârmă ție, Degete împletite, și apoi Încremenite atent pe umeri goi Vă simt dansând În valuri, runde, clipe descântate, Călătorind pe dalele

Fata de lângă mine flutură pleoape rimelate, Obositor - soare reflectat inegal în zebre tipografice. Degete bucolice, proaspăt gătite de îngropăciune Adună hulpav consoane sub unghii. Fata de

Da, de ieri sunt un om fericit, Am o slujbă, pictez felinare Seară de seară cu scara în Cișmigiu Vopsesc atent, fără grabă, fiecare față Cu pensula mea de lumină Degradeuri, filamente în

Lumini și umbre întrepătrunse Îi conturează chipul: Ochi, buze, munți și văi Păduri, castele, lupi și stele-n frunte Și ghidul spune: Priviți! Aici S-a adăpat chiar ieri o

De-aș fi un filozof, tu mi-ai fi teza Expusă atent în aule severe Și de-aș fi verb, tu mi-ai fi diateza În care uit să fac ce mi se cere. Dacă aș fi rază, tu mi-ai fi reflexie, Dacă aș fi

Când plouă Pași pe trotuarul ud lasă în urmă cadavre de frunze Eu sunt tu, tu ești eu, suntem noi, risipiți printre umbre Șoapte în zbor se ciocnesc și apun în sonete rotunde Când

Știu ce-ai făcut. Te văd în oglinda retrovizoare, privești atent, drept înainte, ca și cum viitorul ți-ar depinde nemijlocit de luminile Volvo-ului din față. Colțul buzelor îți tremură din când în

Vama mea avea chitări și bere Sărutări ilicite pe la colțuri de val Trupuri nude și corturi și duș cu apă încălzită de soare Zâmbete calde și priviri drepte, în ochi Vama mea era aspră și

Ne-am curățat toate armele Metodic Flintă cu flintă, glonț după glonț, Ne-am ascuțit baionetele, dinții Și creioanele de scris acasă iubitei, Am îmbrăcat vestoanele Și nevoia de-a ucide în

... la lună Ca lupii liberi la stână; Să-mi înfig colții în prima arătare Cu mâini și picioare Și să sfâșii carnea de pe oase, Ochii de pe raze, Degetele de pe tâmple arzânde Irosite sub ceața

Îmi amintesc. De toate dățile când m-ai luat pe umeri și m-ai dus să văd lumea de sus. De ziua când mi-ai făcut un arc din lemn de dud și-ai tras o săgeată până în înaltul cerului, până s-a

În față ziduri, în spate Poduri. Fumegânde. \"Taci!\" Tăcere. Metal pe metal, baionetă. Copii nenăscuți râzând din amintirea Fotografiei spălăcite de lângă inimă, Strângi din dinți,

Barul era aproape pustiu. Nu mai rămăseseră decât muzicienii, împachetându-și plictisiți instrumentele, și câțiva insomniaci aliniați regulamentar lângă tejghea. Și noi. \"Încă o bere. Tu mai vrei

Jocurile joacă jocuri Printre unde aleargă focuri, Jocul se împrăștie Sub muguri de salcie Și se-alungă și se pierde Sub frunze de iarbă verde, Apoi se ridică iar Pe un vânt de

Iisus plânge de durere pe cruce, Și lacrimile sale Cad din înaltul cerului Necontenit. Iisus tace de durere pe cruce, Și tăcerea lui Cade în inimile oamenilor Necontenit. Iisus strigă

Îmi ninge în hohote neostenite, Copaci înrămați îmi bat la ferestre, Se-aud pași? Iluzii de ramuri cernite Mustesc primăvara în gânduri pedestre. Te chem lângă mine cu pleoape strivite,

Ochii ți-o iau razna pe draperii franjurate și răsucesc până la epuizare un fir rebel deșirat de vreo molie. Stai picior peste picior ca Miss Stone, ce-ți pasă ție de ce-mi trece prin cap, parcă ai

Să lăsăm să se aștearnă clipe istovite Pe vârfuri de pană, Nu, nu-s izvoarele secătuite, Dar ulcioarele-s grele și mâinile rană. Să lăsăm să se aștearnă degete sidefii Pe buze de muze, E încă

Iubirea? Nu-i urâtă, nici frumoasă, Nu e castel și niciodată casă, Nici umbră, nici pojar, nici gând, nici miere Nu-i lacrimă și nu e nici cădere, Nici amoraș, nici drac împielițat. Iubirea?