Hiat – drogul amnezic
Refuzul de a fi în prezentul suferinței,
hiat al știrii de sine, refuz al ființei
de a accepta mai mult decât un maxim
de solicitare la întindere,
dincolo de care
Noaptea pe malul mării, la Olimp
Cu mers măsurat merge moartea pe mare
spre merii mărunți de pe malul înalt;
mantila de moar se scaldă în valuri,
întinsul pare-un șes încrețit de
Timp oprit, în ceas răsfrânt în luciul
celor două oglinzi ondulate
de conștientul profund incizat
de minutarul orei predestinate;
pe-un șes al morții fără orizont,
ocrul luminii surpă
Noapte de octombrie
Þipătul strident al bufnițelor
după al doilea cântat al cocoșilor,
scârțâitul ușii în fața morților recenți –
frisonul frunzelor de arțar
ca un suspin auzit cu
Călătorii
Un prieten îmi scrie că se duce în paradis;
imaginile noastre despre acest ținut fabulos
sunt prea diferite
ca să ne putem da întâlnire pe aleile fluide
ale unui admirabil spațiu
Gând obsesiv
De când eram copil,
înțelesul acela îmi dădea frisoane;
de atunci, gândul obsesiv
n-a suferit nici o schimbare:
Dumnezeu nu gândește, ci simte.
Deplin, intens, fără eroare.
Colinele spaimei lumina le-nclină
în unghiuri mai calme și mătură
spre marginile uitării petele mari de întuneric;
în realitatea suplimentară a simțurilor,
dâra sclipitoare a trecerii unei
Scoți încet capul pe fereastră, ziua îți oferă
o vagă prezumție de nevinovăție,
un drog cu efect volatil care te face să crezi
că lumea nu e sută la sută prost alcătuită,
totul se bazează pe
Doamne, ce-mi vine să dau uneori
cu pumnul în masă,
dar mă stăpânesc cu un efort bărbătesc –
însă în mine, în lăuntrul care plesnește
de energie, aranjez decorul necesar
pentru justiția mea
fregata nălucilor
ca aurul cizelat al unui templu,
superb și năucitor,
cu catargul încins iese din mare
fregata nălucilor;
nu are în geografii celeste
tangente obsedante,
doar amânare de
ADY Endre
Sosirea Domnului
(Az Úr érkezése)
Când toți m-au părăsit,
Când îmi târam sufletul prăbușit,
Dumnezeu m-a-mbrățișat
În tăcere, neașteptat.
N-a venit cu trâmbiți,
Ci cu
Illo tempore
și vântul de plânge,
de spinii mărăcinilor
se umplu de sânge,
scapără cuvântul
și-n hotarul simțirii
se surpă
orizontul –
cu mine nu-i cine să murmure grai,
nici
KOCSIS Francisko
Frânturi
* * *
Libertatea gândului
numai moartea
o poate dojeni.
* * *
Viața-i fugă,
tot mai departe de ora
nașterii tale.
* * *
Întorci clepsidra;
numai nisiul
KOCSIS Francisko
Duminică dimineața,
fâșii zdrențuite de cobalt atârnă
între gratiile văzduhului, regate de abur
călătorind spre o altă coborâre în mare.
Þiganii scormonesc în pubelele
KOCSIS Francisko
Nu mă întreba
Nu mă întreba despre câte biruințe pot da socoteală,
dar mai ales despre cei care au îndurat
consecințele, cei refugiați în resemnare,
în acest manifest
