Poezii

Hiat – drogul amnezic Refuzul de a fi în prezentul suferinței, hiat al știrii de sine, refuz al ființei de a accepta mai mult decât un maxim de solicitare la întindere, dincolo de care

Noaptea pe malul mării, la Olimp Cu mers măsurat merge moartea pe mare spre merii mărunți de pe malul înalt; mantila de moar se scaldă în valuri, întinsul pare-un șes încrețit de

Timp oprit, în ceas răsfrânt în luciul celor două oglinzi ondulate de conștientul profund incizat de minutarul orei predestinate; pe-un șes al morții fără orizont, ocrul luminii surpă

Noapte de octombrie Þipătul strident al bufnițelor după al doilea cântat al cocoșilor, scârțâitul ușii în fața morților recenți – frisonul frunzelor de arțar ca un suspin auzit cu

Călătorii Un prieten îmi scrie că se duce în paradis; imaginile noastre despre acest ținut fabulos sunt prea diferite ca să ne putem da întâlnire pe aleile fluide ale unui admirabil spațiu

Gând obsesiv De când eram copil, înțelesul acela îmi dădea frisoane; de atunci, gândul obsesiv n-a suferit nici o schimbare: Dumnezeu nu gândește, ci simte. Deplin, intens, fără eroare.

Colinele spaimei lumina le-nclină în unghiuri mai calme și mătură spre marginile uitării petele mari de întuneric; în realitatea suplimentară a simțurilor, dâra sclipitoare a trecerii unei

Scoți încet capul pe fereastră, ziua îți oferă o vagă prezumție de nevinovăție, un drog cu efect volatil care te face să crezi că lumea nu e sută la sută prost alcătuită, totul se bazează pe

Doamne, ce-mi vine să dau uneori cu pumnul în masă, dar mă stăpânesc cu un efort bărbătesc – însă în mine, în lăuntrul care plesnește de energie, aranjez decorul necesar pentru justiția mea

fregata nălucilor ca aurul cizelat al unui templu, superb și năucitor, cu catargul încins iese din mare fregata nălucilor; nu are în geografii celeste tangente obsedante, doar amânare de

ADY Endre Sosirea Domnului (Az Úr érkezése) Când toți m-­au părăsit, Când îmi târam sufletul prăbușit, Dumnezeu m-­a-mbrățișat În tăcere, neașteptat. N­-a venit cu trâmbiți, Ci cu

Illo tempore și vântul de plânge, de spinii mărăcinilor se umplu de sânge, scapără cuvântul și-n hotarul simțirii se surpă orizontul – cu mine nu-i cine să murmure grai, nici

KOCSIS Francisko Frânturi * * * Libertatea gândului numai moartea o poate dojeni. * * * Viața-i fugă, tot mai departe de ora nașterii tale. * * * Întorci clepsidra; numai nisiul

KOCSIS Francisko Duminică dimineața, fâșii zdrențuite de cobalt atârnă între gratiile văzduhului, regate de abur călătorind spre o altă coborâre în mare. Þiganii scormonesc în pubelele

KOCSIS Francisko Nu mă întreba Nu mă întreba despre câte biruințe pot da socoteală, dar mai ales despre cei care au îndurat consecințele, cei refugiați în resemnare, în acest manifest