katya kelaro

Ioana, la mulți ani fără operații estetice la nas, e intr-adevăr fin și mi-ai sugerat un titlu mai bun pentru poezia mea. Mulțumesc, toamna să-ți fie vară iar iernile primăvară!
Roșul este plin de tonus, iar tu un mac ...frumos și sensibil...am să revin cu un comentariu asupra textului tau...de departe dar intr-un fel ciudat aproape, Katya

frumos poemul ...nu stiu , nu stiu..poate usor sa indulciti titlul...e evidenta sonoritatea...parca e un poem programatic, asemeni muzicii cu program...mai reflectati sa fie o cutiuta muzicala , cu surprize...sa ne invite sa/l lecturam...daca nu, nu ma opun...insa aveti o mare forta de sugestie...si sa nu va suparati...e cam comun biciul iernii, dati o nota de mister titlului...

are ceva din cinematografia lui tarcovski poemul tau, e o impresie, poate si din cauza cromaticii alb/negru; surprinsa fragilitatea vietii , ororile comunismului, brutele care au strivit sub talpă inocența femeilor, maturitatea prematură, subită, a copiilor...adevar si durere în poemul tau...nu stiu ce spun altii, si nici nu e important pentru mine , de gustibus non disputandum...dar consider ca esti un poet adevarat, cu un univers liric si stilistic bine definit, cu o marca proprie...chiar ai creat o lume, o lume cu valori, cu destine palpabile , nu papusi, nu fantasme, nu sochisme poetice ...frumos ...in tot naturalismul si realismul lui ...ca un jurnal al fericirii tale...poezia asta va sta in picioare si dupa ce moda actuala din poezia romanesca va trece, e de fapt o fresca, un decupaj din realitate, ca un document, e o apropiere pioasa fata de toti cei care au murit arsi de soarele revolutiei comuniste...glas al durerii...iar muzicalitatea lui intr-un fel ciudat imi aminteste de șostakovici ...

frumoasă și simplă balada ta despre bărbați care, crescând, au invatat să nu plângă...de obicei e surprinsa trecerea din adolescenta spre maturitate, dar tu faci o trecere sublimă dinspre vară spre toamna vieții, o toamnă venită poate un pic prea devreme, e atâta nostalgie după perioada apolinică, în care lumea nu avea cenzura timpului

finalul e o intreagă saga...
poeziile tale au ceva dureros și foarte adevărat in ele...nu sunt simple exerciții de stil ci tablouri vivante, frumoase povesti din lumea asta cu doruri multe

Sugestie
Între o critică obiectivă a unei persoane care nu-mi cere nimic și elogiul uneia care-mi cere un serviciu aș alege-o pe prima.De ce? Mi se pare mai aproape de adevăr.Tu alegi, ești foarte valoros, riguros în critici, genial în inițiative, nu-ți ia nimeni capul când scrii prost sau superficial,numai că, fiind un etalon, pretențiile inclusiv ale novicilor, printre care-recunosc-mă număr, sunt mari. Uriaș de mari. De ce? Pentru că ești în centru și noi gravităm mai mult sau mai puțin în jurul ideaticii tale și te judecăm la standardele pe care admirabil le impui.

erată
am recitit acest text și cu toate eforturile de a avea

am recitit acest text și toate eforturile de a avea o imagine mai bună despre el..nu pot sa afirm decât că e slăbuț; merge ca o glumă între amici, însă în stadiul de embrion cu evoluție superficială în care se află nu l-aș putea decât trimite într-un atelier. Nu neg talentul de dramaturg al autorului, dar în situația în care scenariul ar fi montat pe o scenă ce-ar avea de făcut actorii în actele 3,4 și 5 unde acțiunea e în plină desfășurare? improvizații...mi se pare literatură în genul muzicii lui John Cage, cântărețul are niște repere și enormă libertate în interpretare... sincer, așteptam altceva...un scenariu concentrat, muncit... aici mi se pare o chestie..las-o bă,că merge așea...nu merge!

erată
al unei oaze

piatra din care e construită bastilia ta se îndoaie dinlăuntru....nu are sensul unei fortărețe ci mai degrabă a unei oaze de refugiu, al unui mic paradis...unde toate își au locusorul lor....line trecerile... emoție concentrată în imagini...frumos ai mai pictat gradina din suflet...ceva ma duce cu gandul spre Monet....poate ciocul de bronz oxidează usor paleta de culori...amintindu-mi de mastile venețiene.. tu stii mai bine.... bronzul iese colturos din nuante..

puiul de ciocârlie

mama stia de ce umbla fara umbrela sub ploaie...ca sa-si protejeze sub ea puiul de ciocarlie...frumos,sensibil incat abia indraznesc sa emit o rugaminte...cizeleaza-l,scapa de niste locuri comune...fluturele e pe trei sferturi iesit din crisalidă...vezi cromatica poemului...

Când privesc spre coala albă de hârtie mă gândesc la sentimentul pe care-l trăia Michelangelo studiind marmura de Carrara în lumina dimineții, înainte de a o sculpta,cum mintea lui de titan se bătea cu demonii cu îngerii în numele ideii fiind între agonie și extaz, cum cerceta minuțios toate irizațiile marmurei, punând blocul sub lupa sa de artizan...ce efort pentru a-l dizloca, cu ce pigmalionească atingere o șlefuia înnobilând-o până când marmura devenea caldă, umană...el a creat capodopere pentru că era îndrăgostit de marmură, de Galatheea lui...și poetul trebuie să-și iubească arta până la sfințenie,unde pune busuioc și tămâie nu pune caca, urinoterapia asta verbală e monstruoasă, iar poezia ajunsă în stradă servită fast food e indigestă.Probabil o să mă las de poezie...dacă nu e katharsis, poezie nu e...eu înțeleg agonia nu ca pe un sfârșit, ci ca pe un chin al facerii,al genezei...poezia românească are nevoie de primenire însă nu cred că trebuie să scociorâm în container după soluții stilistice...

Cu adevărat singur e abia cel ce nu poate să mai cuprindă în brațe.Cât o mai poate face, brațele sale suplinesc o întreagă lume, sunt est și vest,nord și sud,trecut și viitor, iar el iși e prieten...abia când umbra îl părăsește desprinzându-se de trup...și propriile brațe nu vor să-l mai mângâie...rămâne singur,când muzica din interior nu poate să mai spargă surzenia firii(de auzit și surzii aud iar orbii văd ...nu aceleași lucruri ca noi,dar văd și aud);cu adevărat singur e cel ce nu dăruiește...care nu vrea să se imbrățișeze incurajându-se, cât o mai face...nu e singur si are un prieten mai loial decat aproapele conventional, pe sine insuși...si daca nu impovarează pe nimeni se impovareaza pe sine...e singur pentru ca desconsidera mediul redus la lumea de obiecte...normal sa i se faca tandari lumina din suflet...curaj, omule, imbratiseaza-te, cuprinde-te singur cu bratele...nu esti singur...si umbra iti va face la fel...
poezia asta e rece ca un obiect,normal singur

Tablou suprarealist amintind de pictura lui Dali: poetul hrănind pământul(având imaginea unui câine însetat)cu propriile emisfere cerebrale. În același timp câtă căldură și umanitate în această relație,granița dintre cei doi e desființată, au același destin fiin condamnați la a suferi de sete, dar omul(și aici e geniala soluția-se ofera hrana, sursa de energie pamantului din care se trage);complex miezul poeziei. sensibilitate orientală.insist asupra contopirii dintre planul uman, vegetal și animal; omul, considerat capo d\'opera, vârful piramidei se sacrifică și consolidează temelia vieții.Frumos!Felicitări și pentru haiku-uri!Mai trec...universul tau e o combinatie de gradina japoneză si interioare arăbesti...si,ceva mai mult decat toate astea...

Libertatea punctuației nu târăște ideea spre anarhia poeticii ci lasă muzica din cuvinte să curgă fără opreliști,fără ostroave gramaticale,asemeni unui fluviu. Poemul tău îmi amintește de melodia infinită a lui Wagner.

Ce bine e a stăpâni meșteșugul de a citi ideii din palmă!
Spre asta țintește poetul înveșmântat în poezie: spre perfecțiune ...inefabil!

O singura întrebare am:La ce ținteai poetule luând în considerare toți factorii?
,,Încă din pântecele mamei mele ținteam
luând în considerație toți factorii ce m-ar fi abătut,
cumva,
de la drumul meu spre ucidere.\'\'
Prima frază nu e completă!
Poezia în ansamblu e aproape filigran,dar atenție!