Jolanda Lászlò

S-ar zice că mă-ncurc printre faze și clipe când în context e vorba de tine… și râd fără sens când mă gândesc la tot… cum mă priveai adesea în orice moment… Și-mi atingeai subtil mâna pe sub

Voiam să‑ți ucid privirea absurdă Să‑ți absorb orice gram de viață de‑atunci, doar pentru a‑l avea eu însămi și‑atât! În camera unde fusesei absent și azi, și ieri, și‑n clipele grele... Îți urăsc

Sunetul ploii inundau ochii ce curg... ...în favorul serii întunecate Revăd filmul istoric de aseară cu clapele pianului coborâte încet... furând o pâine... ori „potatoes” sau fugind în zig-zag

Am încercat să îți prind cuvântul într-un deget și să ți-l sfâșii bucățele Să le adun apoi într-o pungă în suflet îngrămădite doar pentru mine De unde o bucată din tine să nu evadeze vreodată. Ți-am

Părea a fi o altfel de zi…Iar speranța aceluiași sunet de dimineață sfâșia acum carnea fragedă a mâinii care ajuta de fiecare dată din păcate…și ultima frază pe care spera să o audă era doar “regret

Deși era deja seara, o întreagă după-amiază m-a cuprinsese pe scaunul de plastic din curte... Mi-aminteam pasiuni... Iar una dintre cele mai mari ești tu, ființă firavă... Aș vrea să fiu în locul

Ar fi trebuit să fie Vinerea Mare. O zi care, prin simpla existență, devine tot mai incomodă pentru o umanitate ce tolerează orice, mai puțin sensul. Sacrul deranjează doar pentru că obligă la

Cel care vede cu un pas mai departe învață primul lecția: tăcerea nu e pace, e camuflaj. Cuvintele mele au muchii, nu se potrivesc în gurile rotunde ale consensului. Așa că le țin strânse, ca pe un

În umbra unui vis ce stă să piară, Te chem din hăul timpului tăcut, E o dorință, ultima, amară, Un ciob de suflet de demult pierdut. ​Tată, îmbrățișează-mă strâns acum, o dată, Simte-mi tâmpla

Există un loc care nu există, unde totul se naște și se dez‑naște în aceeași respirație. Acolo, tăcerea nu e liniște, ci o mișcare fără direcție, un gest pe care nimeni nu l‑a început vreodată. Și

Sub pielea timpului curge o apă tăcută, fără grabă, fără nume, dar purtând în ea toate răspunsurile pe care nu le-am întrebat niciodată. În fiecare clipă suntem două ființe: cea care trăiește și cea

Sunt umbre ce poartă lumină pe față, dar inima lor e un drum fără dor. Te chemă aproape doar ca să-ți fure ultimul strop de căldură din zbor. Ei nu iubesc — doar ating ca furtuna: Vin, sfâșie,

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E

Luni întregi au trecut fară să te mai aud , sau să stiu că mă aștepți acasă. Și au fost și zile în care am zâmbit întreagă zi , și a trecut totul pentru că în sinea mea știam că ești încă acolo. Dar

Îmbãtrânim rapid, observi? Nu mai suntem copiii de altãdatã Am uitat orice detaliu din ziua de ieri Şi-am închis demult şi cartea preferatã. Ne schimbãm în necunoscuți, e firesc Mama are ochelari,

Veghez la pulsul lumii, în fire și în fapte, Inginer peste golul ce-n alții s-a depus, Dar cine-mi ține garda în propria mea noapte, Când soarele din mine de mult s-a dus în apus? ​Lângă mine,

A fost acolo când tata s-a dus, cu ochii lui blânzi, cu pașii tăcuți prin capelă, ca și cum ar fi știut că durerea ta avea nevoie de el mai mult decât oricând. Dormea cu tine, ca o pătură