Jolanda Lászlò

Nu ne e dor de trecut cât ne e dor de naivitatea cu care l-am crezut etern. Există în fiecare om o vârstă a inocenței metafizice — un timp în care nu punem la îndoială stabilitatea lucrurilor, în

Am lăsat o vară într-un colț de memorie, cu miros de asfalt cald și ploi neașteptate, unde râdeam fără motive exacte și timpul nu cerea explicații. Ne plimbam printre zile simple, ca și cum lumea nu

​Mănânc și azi cu noduri, cu gâtul strâns de frici, Deși pereții-s tăcuți și-s ai mei, sunt toți aici, Dar mintea e o fiară ce nu vrea să priceapă urã Când ușa e închisă și nu-i nici o

Într-o societate diversă, în care oamenii au convingeri diferite despre viață, sens și moralitate, libertatea de a gândi și de a crede este fundamentală. Această libertate nu presupune doar dreptul

Mi‑e foame. Nu de mâncare. Mi‑e foame de ceva care nu dispare când întinzi mâna. Am mâncat timp, Și oameni, Și tăceri până n‑a mai rămas nimic de ținut. Trăim într‑o lume în care viața nu

Am scos din mine tot ce încă mai cerea milă și l‑am lăsat afară. Înăuntru a rămas ceva care funcționează. Nu mai iubesc, nu mai explic, nu mai repar nimic. Accept doar ce nu are nevoie de mine ca

Am pus liniștea între mine și tine ca pe un obiect fragil. De atunci nu se mai sparge nimic, doar eu mai sun uneori în gol.

Respirația este tolerată atât timp cât nu devine mesaj. Faptele utile se înregistrează, se șterg, se uită. Poți scoate oameni de sub fier, te poți umple de sânge străin pentru ca mâinele să mai

Stau pe scări umede de marmură, privesc... Cum lumea trece indiferent și se uită Toți pleacă-n altă parte, toți mă ocolesc Încerc să țip însă de durere-s mută... Privesc spre mine greu, parcă

Nu-i venea a crede lucrurile simple ce ea i le spunea cu atâta greutate... aproape toată ființa lui se-ascundea de fapt în spatele unei frici enorme de a nu fi real fiecare rând din propozițiile ei

E oare prea greu să vezi ce-ascund în urma albastrului intens? ... și-al cuvintelor bolborosite prea tăcut ... sau obsedant ... Ține-mi linia palmei strâns ... și lungește-o dincolo de timp pe

Orice gând încerc să‑l îngrop În metri adânci de cuvinte mute …se‑aud însă cum urlă orice glas De‑al tău ce aleargă spre mine… Și‑ncerc să te‑opresc cu atingere dură Cu șoapte de ură, dar curg

S-ar zice că mă-ncurc printre faze și clipe când în context e vorba de tine… și râd fără sens când mă gândesc la tot… cum mă priveai adesea în orice moment… Și-mi atingeai subtil mâna pe sub

Voiam să‑ți ucid privirea absurdă Să‑ți absorb orice gram de viață de‑atunci, doar pentru a‑l avea eu însămi și‑atât! În camera unde fusesei absent și azi, și ieri, și‑n clipele grele... Îți urăsc

Sunetul ploii inundau ochii ce curg... ...în favorul serii întunecate Revăd filmul istoric de aseară cu clapele pianului coborâte încet... furând o pâine... ori „potatoes” sau fugind în zig-zag

Am încercat să îți prind cuvântul într-un deget și să ți-l sfâșii bucățele Să le adun apoi într-o pungă în suflet îngrămădite doar pentru mine De unde o bucată din tine să nu evadeze vreodată. Ți-am

Părea a fi o altfel de zi…Iar speranța aceluiași sunet de dimineață sfâșia acum carnea fragedă a mâinii care ajuta de fiecare dată din păcate…și ultima frază pe care spera să o audă era doar “regret

Deși era deja seara, o întreagă după-amiază m-a cuprinsese pe scaunul de plastic din curte... Mi-aminteam pasiuni... Iar una dintre cele mai mari ești tu, ființă firavă... Aș vrea să fiu în locul

Ar fi trebuit să fie Vinerea Mare. O zi care, prin simpla existență, devine tot mai incomodă pentru o umanitate ce tolerează orice, mai puțin sensul. Sacrul deranjează doar pentru că obligă la

Cel care vede cu un pas mai departe învață primul lecția: tăcerea nu e pace, e camuflaj. Cuvintele mele au muchii, nu se potrivesc în gurile rotunde ale consensului. Așa că le țin strânse, ca pe un

În umbra unui vis ce stă să piară, Te chem din hăul timpului tăcut, E o dorință, ultima, amară, Un ciob de suflet de demult pierdut. ​Tată, îmbrățișează-mă strâns acum, o dată, Simte-mi tâmpla

Există un loc care nu există, unde totul se naște și se dez‑naște în aceeași respirație. Acolo, tăcerea nu e liniște, ci o mișcare fără direcție, un gest pe care nimeni nu l‑a început vreodată. Și

Sub pielea timpului curge o apă tăcută, fără grabă, fără nume, dar purtând în ea toate răspunsurile pe care nu le-am întrebat niciodată. În fiecare clipă suntem două ființe: cea care trăiește și cea

Sunt umbre ce poartă lumină pe față, dar inima lor e un drum fără dor. Te chemă aproape doar ca să-ți fure ultimul strop de căldură din zbor. Ei nu iubesc — doar ating ca furtuna: Vin, sfâșie,