Iulia Elize

Mi-a plăcut foarte mult. Nu știu ce să citez, pentru că totul pare desprins ca dintr-o poveste. Mereu tu când scrii parcă pictezi. Cu maturizarea stilistică, probabil și la tine o să apară o mai mare contextualizare și o așezare mai firească a textului, dar e foarte bine, și acum. Așa bombastic cum este, cum îmi pare, plin de metaforă, dă foarte bine și e cu o amprentă deosebită...

Cerul ca un cuptor care arde veșnic, nu îmi place, însă, pt. că aduce poate cu iadul, eu aș schimba, aș pune ceva celest și mai pașnic, dar e numai o impresie de moment, în rest foarte bine.

Iubirea care încape într-o picătură mică, microscopică, asta e chiar frumos. Și eu mă tot gândesc, parcă, în ritmul meu. O picătură de apă poate oglindi chiar și un curcubeu sau și o furnică se poate oglindi într-un picur de apă de ploaie.

Am trecut cu drag și cu admirație și las steluță.

da, Dragoș, e ceva sălbăticie în poem, pentru că pădurea e un loc sălbatic. Sticloasele păduri, nu neapărat iarna, ci mai mult de atmosferă contextuală și ca un fel de evadare rece și de sălbăticie... Probabil dragostea se naște în cel mai ciudat mod, e ceva care ne pare instintual, ceva ce ne apropie de ”roots” mai vechi. Chiar și de pădure. E una din ideile poeziei...

Mă bucur pentru steluță, foarte mult, seamănă cu una aurie sau albăstruie (poate) văzută printre crengi! (Contextual, empatic, situațional, de prin pădure...) Oricum, nu m-aș duce singură... Ca chestie.

diametrul cercului (2Xraza) pt. că are în centru ”centrul cercului”?

Da, e mai dulce poemul, e făcut din zahăr, dar brun.


Mulțumesc din suflet pentru apreciere!

Modific, mă gândeam și eu, nu știu cum mi-a scăpat.

Apoi, cu verbele ”șie sî fac?” cum ar fi zis Maria Mitea, ”cî ne trebuiesc și verbi”... :)


Mulțumesc din suflet pentru popas și păreri, o să modific acolo...! Grațias!!! :)

Toneta

Mai demult, îmi plăceau ”Mica sirenă” și ”Prințul fericit”, din câte știam erau singurele povești mari, mai triste, dar cu a ta fac 3. :))) Poți umbla pe la final, dacă vrei, altfel, rămân 3...

Mi-a plăcut, are un subiect foarte drag mie, de fapt oricare poveste îmi e dragă, mai demult eram foarte obsedată de povești, pe când eram mică, citeam din scoarâă în scoarță, așa că empatizez, mai ales că e cu Micul Prinț, foarte drag subiect. Nu îmi vine să fiu foarte ”filosof”, și eu, prin această pagină, dar pentru candoarea și sensibilitatea, de mai sus, las steluță, mă atinge într-un fel tocmai particular, subiectiv. Nu îmi place finalul, l-aș rescrie, e prea pesimist, probabil un ultim cântec trebuie amânat pentru altcândva... Mai demult, m-a impresionat povestea lebedei, acel ultim cântec, dar mi se pare că totuși, dacă tot e să vorbim despre asta, filosofia tăcerii și a gravității, la momentul terminus, poate nu se spune nimic, probabil se cântă numai sub duș, ceea ce e foarte ok, omul cântă mai ales când e fericit... Steluță pentru ”Micul Prinț”. Foarte tandră povestea și sensibilă.

stejarul.

Erau de fapt niște pești foarte mici, argintii, de plasă. Săreau ca bezmeticii din lacul curat, infectat cu niște chestii sulfuroase. Lângă era un mal, ușor abrupt și înalt, argilos. Iar ei săreau, de-a bezmeticii, sus, din lacul sulfuros până pe țărm, și unde să scape de sulf, pe țărm, exact, că se descurcă ei... Văd ei ce fac. Ajung după aia pe țărm, exact o ploaie de pești săritori, de prin lac, așa mici și simpatici, apoi dau de razele de soare, văd că o încurcă se trag sub frunze, să nu îi ardă razele, apoi mai văd ei... Filmulețul era pe Discovery, cred, sau pe ceva digi nici nu mai știu, m-a impresionat, pt. că câțiva au supraviețuit, și pentru asta, eu îi apreciez. Păcat că nu era un râu, dar măcar câțiva au învins și au trăit o vreme pe uscat, li s-a uscat pielea, ok, apoi nu mai știu, nu erau alte animale prin zonă pt. că era un loc argilos, sau cam așa ceva, ceva o chestie totuși fără prea multă surpriză...

Chiar peștele ăla simpatic și f. curajos, supraviețuitor, sper că nu o să îl mănânc, pentru că eu sunt o vegană cu pește, dar la peștele ăla țin, exact specia aia ”nebună” nu vreau să o mănânc... În general, consumul de carne nu mi se pare ok, dar peștii sunt mâncați, de obicei, de alți pești... La carne, sunt mai optică și mai analitică... Nu cred că interesează de fapt pe nimeni. De fapt, chestia cu mâncatul e parcă în plus.

basm la lapte... față de nevinovăție, adică, față de prunca tânără.

Sau poate cum am zis ca laptele să aibă legătură... și cu peștele!

raza să împartă boabe ca un pește. în maternitate.

Ți-am dat citatul mai sus, nu mă mai bate la cap, că-s și eu sirenă de apă, pe lângă pește, sau ce îs, poetă...

Cu mult mult drag și în multă glumă.

Emilian, e un poem, ca și când aș sta în fața unui mormânt de tânără (zâna sunt eu sau altcineva, fără noroc în viață, la modul ideal) zână de lapte ... se spune și ”prunc de lapte”, adică cineva foarte tânăr... desigur sper 80 ani. Peștele e ceva drag pentru mine, tu nu o să înțelegi de ce, e un pește șmecher și foarte zbătător, din balta aia care mereu i-a fost casă, milioane de ani, dar acum e plină cu sulf toxic. Tu nu te gândești, să sară el de pe lac și să ajungă pe țărm, apoi să se tragă sub frunze, la umezeală, ba chiar unii să supraviețuiască, să li se usuce pielea ok. Peștele e totul, dar dacă era un râu, peștele era și mai șmecher și mai norocos, căci o lua în jos, pe albie...

Virgulele sunt un defect profesional.

Mulțumesc, Dragoș. Tu mereu ești imposibil de drăguț. :)))

”Basm la lapte”... basm cu privire la maternitate, e o metaforă (are și legătură cu peștele, dacă vrei... sau cu nevinovăția foarte tânără, a zânei.)

Dar peștele pleacă sub frunze... E șmecher.

”Rază să mai împartă boabe ca pe-un pește.” - Ce zici, se vede că raza bate pe pește, Emilian... Se vede??

Maria, tu tot timpul ai fost lângă mine, fapt pe care îl iubesc foarte mult. Apreciez prietenia noastră literară și legată. Abia aștept volumul de versuri, îl aștept fie că e sub pseudonim, fie sub numele tău real. Aștept să îmi dau cu părerea...

Mult drag, mulțumesc pentru steluță, e ”de mălai, pentru mămăligă”, ca în ”Lună de mălai, a lui Mihăiță”, adică mi-e foarte apropiată și dragă.

Îți spun asta, pentru că știu că tu de fapt apreciezi lumea veche de la țară, moldovean(ă) fiind. Te simt mereu aproape și în prietenie.

Pup. :)

Câteodată, Emilian, legătura se face fără scoaterea covântului complex, eu practioc această tehnică pentru un plus de estetic, se mai practică, estetic, prin poezia clasică, ca să dea mai ok versul, pe cuvântului lung, principal (fără să fie ciuntit).

Prin contrapartidă, la cuvintele scurte, nu este posibil acel lucru, gen cuvinte de legătură, normal, se scoate silaba dinainte în fața liniuței, la toate cuvintele cum le numesc eu scurte, spre deosebire de primul caz, mai sus. ”Și-n” ”și-i” etc.

Eu pentru estetică mai las, pe cuvintele lungi, cum spuneam mi-împing, mi-adune - vezi și aici, la mi-adune, de exemplu tot nu se scoate... deși e un cuvânt cu liniuță, e păstrat întreg, deci lucrurile sunt foarte discutabile și merge și tehnica de estetică literar clasică de care ți-am zis, de non-scoatere prin elipsă...

În rest, ”Ce îmi veghează osul, la mormânt...” e foarte ok, ”Mă veghează pe mine, la mormânt”, adică când stau în fața mormântului.

E un poem mai grav, de fapt, mi-am imaginat senzațiile respective, tactil-senzoriale, cu privire la acea situație. Tactil, corporale și senzoriale.

Ultima terțină... e mai rar și mi-e drag, de exemplu am văzut un pește, un grup de pești, care se chinuia să iasă dintr-un lac cu sulf prin el, și a nimerit pe un țărm, a sărit pur și simplu din lac afară, până pe uscat, unde s-a tras sub frunze... E peștele meu preferat, e o imagine dragă pentru mine, pentru că e o dovadă a supraviețuirii în natură (nu mi-ar plăcea niciodată să mănânc acel pește, pentru că îl respect foarte mult)... Chiar mi-am zis, că față de cât de curajos a fost peștele, eu o să mănânc, vreodată, doar alți pești (peștele cu pește se hrănește, așa că e ok chiar dacă sunt vegană, mai mănânc).

Sper că te-am lămurit, peștele acela mi-e foarte drag, asta că l-am văzut la tv, din întâmplare, dar nu o să îl uit, pentru că a fost foarte curajos să respire pe uscat și să se tragă sub frunze, ca să supraviețuiască.

Cu multă prietenie, Elise.

Căci zâna bună nu se înroșește
Pe la obraji, o lampă mai vibrează
Rostogoli-va basm la lapte, rază
Să mai împartă boabe ca un pește.

(Era și varianta de mai sus, se referă, în ultimul vers, la maternitatea peștelui - probabil de aici, apar tot felul de chestii interesante.)

Scuze lui Ionuț, era un film cu Mel Gibson, în veșmânt femeiesc care încerca să deslușească, femeia. Și la mine, pe dos, din cauză că am pățit o figură care mă îndeamnă de fapt să înțeleg ce mi s-a întâmplat. Și de ce, mecanismele situațiilor prin paralelisme analoage cu o persoană la care am ținut, dragă, asemănătoare, masculină... Înțelegerea e înțelepciune.


Rog off-topic. Scuze Ionuț, să nu interpretezi greșit.